Munca, școala caracterului

,,Omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt, a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt,, Protagoras
Cea mai mare provocare a lumii contemporane în educație este tendința părinților de a oferi copiilor tot ce consideră ei că au nevoie fără măsură și fără a le cere în mod constant ceva în schimb. Educația e arta de a construi simțul măsurii în gând, faptă și cuvânt , ori noi amputăm copiilor capacitatea de a-și făuri simțul măsurii, oferindu-le nelimitat. Dascălii care vin să construiască un edificiu educațional în personalitatea unui copil căruia nu i s-a cerut nimic, se lovesc de rezistența acestui copil la solicitări și lipsa lui de empatie.
Familia, școala și societatea care făuresc caractere puternice, sunt instituții care țin la principii și le respectă în educație. Societatea nu trebuie să fie considerată o junglă unde copilul iese la ,,vânătoare,, fiindcă așa a fost obișnuit în familie. Școala se află prinsă între familie și societate în demersul educațional de a forma caractere. Deși regulile sunt respectate și impuse în școală de către profesori, este foarte greu să impui treptat principii pe care le ignoră părinții acasă și în societate.
Munca e cea mai bună metodă de a forma caractere și pentru asta trebuie să-l determinăm pe copil de mic să înțeleagă importanța muncii , să-l ajutăm să-și formeze deprinderi și să le exerseze în casă. Diviziunea muncii în casă, adică împărțirea sarcinilor și urmarea lor consecventă e prima școală de formare a unui caracter puternic. Copilul care înțelege cât de important pentru familie este ceea ce face el în mod constant, nu -și va pierde cumpătul când va trăi încercările vieții, eșecuri, pierderea unui loc de muncă , nedreptăți. El va ști mereu că poate încerca altceva și va fi dispus să încerce până va găsi ceva potrivit lui, el nu va fi tentat să trăiască pe seama altora, va înțelege distincția între demnitate și orgoliu, el se va mulțumi și cu puțin, și cu mult, se va motiva intrinsec în muncă.
Copilul imită în joacă modelele de comportament ale părinților și cunoscuților care se manifestă în raza lor de acțiune. Un copil dus la biserică duminică de duminică va învăța mai ușor să se controleze să nu vorbească acolo unde nu -i e permis, să respecte oameni, să se închine, să se sprijine pe credința în Dumnezeu, să-și organizeze viața în funcție de anumite imperative: post, înfrânare, milostenie, muncă etc. Limitele pe care le impun părinții în comportament ca principii îl vor apăra pe copil de multe tentații, abuzuri și nelegiuiri.
Prima școală a caracterului e familia care-l învață pe copil să se poarte bine cu ceilalți, care-i educă buna creștere pentru ,,cei șapte ani de acasă,, . Principiile cu care un copil este deprins să-i respecte și să-i abordeze pe semenii lui, arată marca formării caracterului său. Părintele trebuie să se țină de cuvânt în tot ce spune față de copiii săi pentru a le forma caractere puternice și a-i determina să devină oameni de onoare. Cuvântul dat construiește o punte a încrederii între oameni. Caracterele se călesc în focul sacrificiului pentru păstrarea încrederii. Ce ar fi o mamă care-și lasă copilul încuiat în casă și uită să se mai întoarcă, un tată care-și lasă copiii nemâncați ca să bea, un frate care nu te ține de mână când treci puntea îngustă, un prieten care te folosește și râde de tine? Prieteniile țin oamenii legați ca și familiile, cu frânghiile încrederii.
Cea mai importantă școală a caracterului e munca fiindcă-l face pe copil să-și simtă limitele și să încerce să și le depășească prin autocontrol. În muncă omul se compară cu ceilalți și ajunge să-i respecte pentru ceea ce ei pot și el nu poate încă să facă. În muncă , omul își desăvârșește simțul măsurii și ajunge să-l aprecieze. De aceea, atât părinții, cât și profesorii trebuie să-l deprindă pe copil de mic cu munca, cu temele, cu sarcinile, cu învățătura și să-l facă să se bucure că a reușit să facă ceva bun, prețios pentru el și pentru ceilalți, să-i stimuleze încrederea în sine și să-l facă să-și fie lui și celorlalți de folos.