Optimizarea procesului instructiv-educativ prin dialogul intercultural

OPTIMIZAREA PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV PRIN DIALOGUL INTERCULTURAL

Torzsa Ibolya
Şcoala Gimnazială “Kicsi Antal”, Turia

Identitatea naţională, etnică, acceptată şi trăită autentic, este reperul de acceptare, asimilare şi respectare a culturii altor comunităţi. În condiţiile social-istorice de mobilitate demografică, convieţuirea naţionalităţilor este asigurată şi garantată de un climat socio-politic favorabil şi de mediul pluricultural. Coexistă, în mod obiectiv, spaţii culturale diferite, idei, concepţii, obiceiuri, tradiţii şi credinţe diferite. În aceste condiţii, numai dialogul intercultural creează suportul optim pentru buna convieţuire. În contextul interferenţei culturilor, dialogul intercultural creează deschideri de cunoaştere reciprocă a membrilor comunităţilor prin valorile proprii, de acceptare şi respectare a diferenţelor.
Dialogul intercultural facilitează relaţiile de colaborare, de înţelegere şi de armonie socială, se sprijină pe dualitatea identitate/alteritate, se motivează pe nevoia de identitate a individului şi pe corelativul ei, nevoia de alteritate. Din punct de vedere psihologic, nevoia de identitate (etnică, culturală, lingvistică) este o condiţie a echilibrului psihic uman, iar nevoia de alteritate, de raportare la celălalt, asigură posibilitatea dialogului intercultural. Identitatea şi alteritatea sunt inseparabile şi trebuie tratate ca atare, deoarece ele exprimă esenţa fiinţei umane ca fiinţă culturală.
Şcoala, valorificând principii ca toleranţa, respectul reciproc, egalitatea, poate pune în relief diferenţele culturale şi valorile spirituale ale elevilor, raportându-le la valorile generale ale comunităţii.
Intercultural înseamnă: recunoaşterea diversităţii de reprezentări, a referinţelor şi valorilor multiple; dialogul, schimbul şi interacţiunile dintre diferitele reprezentări şi referinţe; relaţia dinamică dintre elementele culturale sau culturi, privite în ansamblu.
Educaţia interculturală, promovarea acesteia presupune patru dimensiuni fundamentale: dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamental, prin depăşirea prejudecăţilor şi stereotipurilor personale; dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale; dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor; dimensiunea relaţională, de cunoaştere a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.
Educaţia interculturală este una dintre „noile educaţii” definite drept o formula ce corespunde unei schimbări paradigmatice a actului educativ în favoarea unei învăţări inovatoare. Valorile avansate de noile educaţii sunt specifice societăţii contemporane: pacea şi cooperarea, toleranţa, democratâţia, comunicarea şi mass-media, schimbarea şi dezvoltarea etc.
Noile educaţii obligă şcoala să cultive valori universale autentice prin realizarea a patru obiective: luarea în consideraţie a dimensiunii culturale a dezvoltării, afirmarea şi îmbogăţirea identităţilor culturale, lărgirea participării elevilor la viaţa culturală şi promovarea cooperării culturale internaţionale. În consecinţă, programele de învăţământ au fost racordate la diversitatea culturilor şi a interacţiunilor culturale promovând astfel o nouă mentalitate care ilustrează faptul că dezvoltarea societăţii cuprinde două dimensiuni: cultură şi educaţie.
Şcoala percepe cel mai bine faptul că toate culturile sunt egale prin demersul lor umanist, deci nu sunt diferite, ci complementare, de aceea şcoala va realiza un consens între valorile naţionale şi diferenţele culturale ale umanităţii, formându-i astfel elevului un orizont cultural naţional-universal.
Scopul educaţiei interculturale constă în cultivarea receptivităţii faţă de diferenţă, mărirea permisivităţii faţă de alteritate, formarea unei competenţe interculturale.
În mare măsură, şcoala reprezintă spaţiul universalizării fiinţei umane în care elevul vine să facă cunoştinţă cu valorile generale. Pentru a realiza perspectiva interculturală în cadrul instituţional este necesară aplicarea mai multor formule: propagarea unei pedagogii active, învăţarea cooperativă ce antrenează toţi copiii în scopul egalării şanselor educaţionale.
Activităţile şcolare se pot diversifica prin îmbinarea reuşită a diferitelor forme de organizare cu mijloace didactice noi şi chiar prin preluarea unor practice sau strategii specifice manifestărilor culturale la nivel local sau european:
• invitarea în şcoală a unor persoane competente în domeniu, din exterior; aceste contacte vor fi şi mai benefice dacă sunt împărtăşite diferite viziuni, iar persoanele respective fac parte din medii sociale şi culturi diferite;
• utilizarea bibliotecilor, a unor centre de documentare audio-vizuale existente în instituţie;
• utilizarea noilor tehnologii ale comunicării;
• participarea la evenimentele culturale şi sărbătorile locale;
• studiul aportului reciproc al culturilor;
• organizarea unor întâlniri între persoane de culturi diferite;
• exprimarea unor păreri cu privire la evenimentele culturale locale şi internaţionale.
Educaţia interculturală presupune, în primul rând o integrare care semnifică atât promovarea culturii clasei, şcolii, comunităţii, cât şi a experienţei culturale a unui elev nou în experienţa comună a clasei.
Şcoala reprezintă spaţiul în care se desfăşoară un schimb intercultural al valorilor, într-o manieră activă, caracterizată prin participare şi implicare. Educaţia interculturală presupune reducerea inegalităţilor de natură socială, etnică, religioasă sau de altă natură şi posibilitatea manifestării elementelor specifice fiecărei culturi.

Bibliografie:
Antonesei, Liviu, 1996, Paideia. Fundamentele culturale ele educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
Călin, Marin, 2003, Teoria şi metateoria acţiunii educative, Editura Aramis, Bucureşti
Macavei, Elena, 2001, Pedagogie. Teoria educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti