Părinţii în relaţia cu şcoala

Obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale factorilor activi: părinţi şi educatori oficiali. În primii 15-16 ani de viaţă ai copilului, familia este factorul cu cea mai puternică influenţă educaţională.
Odată cu intrarea copilului în şcoală, responsabilitatea părinţilor se amplifică, proporţional cu complexitatea sarcinilor instructiv-educative. Părinţii care consideră că odată intrat în şcoală, copilul ,,merge” comit o mare greşeală.
Experienţa ne oferă permanent exemple edificatoare despre consecinţele care decurg din neparticiparea la procesul educaţional, alături de şcoală. Anumite caracteristici ale procesului educaţional determină prezenţa părinţilor alături de educatoare şi învăţători, dar şi în continuare, chiar la clasele de liceu. Iată câteva caracteristici:
a) educaţia este determinată de o sumă de factori, printre care familia are un rol important, ca unul din factorii activi;
b) factorii participanţi în actul educaţional trebuie să acţioneze în concordanţă cu obiectivele propuse, iar relaţia dintre obiectivele urmărite de familie şi cele urmărite de şcoală să devină comune, de vreme ce ambii factori slujesc, în cele din urmă, societatea, iar obiectivele societăţii devin ţinte comune şi pentru familie;
c) eficienţa procesului educaţional este cu atât mai mare cu cât toţi factorii implicaţi sunt coordonaţi, în baza unor norme verificate, standardizate, care imprimă produsului calitatea scontată;
d) caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale reuşitei şcolii şi, implicit ale reuşitei elevului şi părinţilor;
e) continuitatea exerciţiului formator, până la atingerea ,,ţintelor”, este de asemenea, tot atât de importantă, ca cele enunţate; diminuarea sau întreruperea activităţii unui singur factor, perturbă activitatea celorlalţi factori prinşi în sistem;
f) metodele şi mijloacele incluse în strategia generală de realizare a obiectivelor trebuie, de asemenea, să fie în deplină concordanţă.
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune, însă o ierarhizare a atribuţiilor care impune recunoaşterea de către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a învăţătorului.
Învăţătorii şi părinţii nu trebuie să acţioneze ca nişte complici, pentru a-l strivi pe copil. Colaborarea părinţilor alături de învăţător, în procesul formării copilului în toate planurile personalităţii sale, presupune cunoaşterea reciprocă şi punerea de acord în orice demers pedagogic.
Concepţia nouă despre învăţarea formativă reorientează acţiunea pedagogică şi, ca atare şi rolul părinţilor şi al învăţătorilor. Elevul este plasat în centrul acţiunii educaţionale, astfel încât, întreaga activitate la care este solicitat trebuie concepută şi dirijată astfel încât elevul să poată demonstra că poate îndeplini programul învăţării şi, că ştie cum să înveţe, în dubla sa ipostază de subiect şi obiect, educându-se pe sine, dar îndrumat, orientat, relevându-i-se greşelile. Din această perspectivă, rolul părinţilor faţă de copilul devenit elev se schimbă. Ei înşişi au nevoie de îndrumarea învăţătorului, de instruire în ceea ce priveşte modul de efectuare a sarcinilor şcolare şi controlul conduitei copilului. Sunt încă mulţi părinţi care intervin în activitatea de învăţare a copilului de cele mai multe ori necorespunzător, fie că le sugerează o metodă diferită de cea a învăţătorului, fie că-i efectuează copilului temele prin alte metode decât cele indicate de învăţător.
Caracterul contradictoriu nu poate duce decât la confuzie, atât în domeniul însuşirilor tehnicilor de învăţare, cât şi în domeniul moral, diminuând simţul răspunderii. Practica a demonstrat că măsurile contradictorii cu privire la formarea copilului, mai ales în primele stadii de dezvoltare, prezintă un puternic factor perturbator. Unitatea de opinii dintre cele două instituţii-şcoală-familie nu poate fi realizată decât în colaborare. Activitatea de colaborare intră în sarcina fiecărui învăţător, ca obligaţie profesională şi morală în acelaşi timp. Sunt şi învăţători care critică sau minimalizează necesitatea colaborării cu familia în scopul formării şi educării părinţilor, apreciind că este o supra normare profesională, că oricum, activitatea cu elevii este solicitantă, şi ca atare, nu li se mai poate pretinde să-i educe şi pe părinţi. Evoluţia copilului de la un stadiu la altul este însoţită, deseori, de modificări şi salturi neaşteptate şi, în unele cazuri, devieri care necesită intervenţia promptă, conjugată.
În acest sens larg, tocmai schimbul de idei dintre educator şi părinţi poate fi echivalat cu educaţia părinţilor, iar produsul educaţional este profitabil, atât pentru şcoală, cât şi pentru elev şi părinţi. Formele de colaborare ale familiei cu şcoala sunt, în general, bine cunoscute şi fiecare şcoală/educator are libertatea de a stabili acele modalităţi care se dovedesc eficiente.
Bibliografie
1. Dorina Sălăvăstru, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
2. Dragu, A.; Cristea, S., (2002), Psihologia şi pedagogia şcolară, Constanţa.
3. Dragu, Anca, Structura personalităţii profesorului, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, 1996.
4. Dumitru, Valeriu, 2005, Evaluarea în procesul instructiv/educativ, EDP, Bucureşti
5. Gilly, M., Elev bun, elev slab, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
6. Jigău, M., Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafoart, Bucureşti, 1998.