Particularităţi psiho-pedagogice ale copilului preşcolar

Particularităţi psiho-pedagogice ale copilului preşcolar

Vârsta preşcolară este una dintre cele mai importante etape psiho-pedagogice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi direcţiile şi, în special, în sfera datelor informaţionale, a proceselor afective, volitive şi a trăsăturilor de personalitate ale copilului. Dezvoltarea psihică a copilului este condiţionată de mai mulţi factori. Sub influenţa jocului şi a activităţilor programate( observarea fenomenelor din natură a realităţilor sociale, construcţii, modelaj etc.) precum şi a îndrumărilor educatoarei la copil experienţa cognitivă se amplifică, sfera reprezentărilor se extinde, operaţiile gândirii se conturează, memorarea şi reproducerea capătă atributul intenţionalităţii, trăirile emoţionale devin mai complexe.
Comportamentul copiilor de 3 ani este destul de asemănător cu cel al antepreşcolarilor. Jocurile copiilor din grupa mică constau în repetarea stereotipă a mişcărilor şi acţiunilor simple. În ele predomină elementul intuitiv, iar conţinutul lor este relativ sărac. Aşadar, activitatea ludică, predominantă şi conducătoare a vârstei, prezintă aceste particularităţi incipiente.
În ceea ce priveşte procesele cognitive: percepţia, memoria, imaginaţia,gândirea, limbajul, etc. Se desfăşoară în situaţii concrete şi contextul acţiunilor practice, obiectuale. Educatoarea trebuie să încurajeze ,,cântările spontane ale copilului... care cer ca orice adevăr ce trebuie cucerit să fie reinventat... sau cel puţin să fie reconstruit şi nu doar transmis”(Jean Piaget).
S-a constat că folosirea exclusivă a mijloacelor audio-vizuale duce la un fel de ,,verbalism al imaginii”, care în loc să ducă la activităţile autentice, promovează doar asociaţiile, substituind figurativul în locul operativului. Procedând în acest fel, nu se poate ajunge la cultivarea nevoii de explicare la copil a faptelor pe care le percepe, a imaginilor vizuale receptate în diafilme sau filme. Dezvoltarea gândirii ar fi frânată, îndeosebi cea explicativă. Copilul pecepe mai curând deosebirile decât asemănările, însuşirile obiectelor mai ,,bătătoare la ochi”, chiar dacă sunt neesenţiale. (Pasărea este cea care zboară. Fructele şi legumele sunt acelea pe care le mâncăm. Animalele sălbatice muşcă.)
Definiţii de acest fel au fost denumite ,,empirice” sau „pseudoconcepute”. Bineînţeles, cuvintele respective (pasăre, legume, fructe) rămân aceleaşi în ce priveşte structura lor fonetică, dar conţinutul lor semantic se schimbă. Ele încep să reflecte tot mai mult notele esenţiale ale obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor vii ( exemplu: păsările sunt acelea care au corpul acoperit cu pene).
Operaţiile gândirii se constituie în activitatea practică nemijlocită. Copilul este un constructor activ al structurilor cognitive care generează la rândul lor noţiuni, concepte şi operaţii potenţiale mai complexe. Copilul memorează şi reţine aspecte care-l impresionează mai puternic, mai ales pe acelea legate de nevoile şi dorinţele lui. Caracteristic proceselor afectiv-emoţionale este faptul că încărcătura impulsiv-explozivă a acestora, adesea foarte pronunţată, atestă instabilitatea echilibrului emoţional al copilului exprimată frecvent prin strigăte, plâns, acte agresive. Mai ales la preşcolarul de 3-4 ani aceste reacţii sunt încă difuze, nediferenţiate, se polarizează mai uşor, dar aduc după sine un mare consum de energie nervoasă.
Socializarea afectivă la această vârstă se produce destul de intensiv. Dacă la început interacţiunea şcolarului cu alţi copii este relativ limitată deoarece el este încă absorbit de sine, cu timpul, el exprimă o nevoie reală faţă de colegi devine capabil de prietenie adevărată şi o doreşte. Copiii mai mici tind să se joace mult mai mult unul lângă altul decât unul cu altul.
Odată cu înaintarea în vârstă apropierile amicale dintre copii cresc în detrimentul apropierilor ostile. Descreşterea ostilităţilor şi manifestărilor agresive se datoreşte influenţelor din grădiniţă şi colaborării dintre educatoare şi familie.
Ataşamentul afectiv faţă de altul, mila, simpatia, compasiunea, dragostea faţă de altul (părinţi, educatoare, colegi, personaje din basme) sunt procese afectiv-emoţionale foarte complexe pe care le însuşeşte marea majoritate a preşcolarilor.
Conduita voluntară urmează suita mişcărilor şi actelor organizate la nivelul unor acţiuni simple. Scopul activităţilor îl constituie mai ales obiectivul perceput nemijlocit, iar motivele ei- interesele socio-motrice, procesele afective, interesele lirice. Activitatea începută adesea îşi schimbă cursul, se întrerupe, rămânând nefinalizată. Mişcările şi actele implicate în conduita voluntară ating trepte ascendente de dezvoltare. La vârsta preşcolară mică scopul urmărit în realizarea mişcărilor are un caracter fluctuant, copilul îşi părăseşte, de exemplu construcţiile dacă vede un obiect mai atractiv la alt copil. Caracterul fluctuant al scopului se explică prin emotivitatea deosebită a copilului şi prin particularităţile reprezentărilor sale. Motivele imediate ale activităţii se înlocuiesc rapid, fapt care exclude continuitatea activităţii şi stabilirea scopului. La vârsta preşcolară mijlocie se accentuează funcţia reglatoare a sistemului verbal cu influenţe evidente asupra conduitei voluntare. Are loc semnalizarea verbală proprie a copilului care condiţionează organizarea independentă a activităţii.
Limbajul intern devine mecanismul esenţial de dezvoltare a conduitei voluntare. Momentul de cotitură se produce în jurul vârstei de 5 ani. Acum copilul manifestă mai multă independenţă, iniţiativă, stăpânire de sine în realizarea scopurilor.