Portret de învățător,nu doar în pandemie

Portret de învățător,nu doar în pandemie
Aș începe povestea mea nu de când sunt născută,ci de
când m-am facut învățătoare.Au trecut de atunci ani
destui.Sunt mulți?sunt puțini?știu doar un lucru:dacă aș putea
da timpul înapoi,la acel an de terminare a clasei a 8-a,tot asta
aș face.
Nu regret nicio secundă alegerea mea.Iubesc enorm ceea ce
fac,iubesc copiii și simt că sunt iubită.Ce să dorești mai
mult?
La vremea liceului meu ,era exclusă opțiunea reală a unui
copil,părinții alegeau deseori pentru noi,iar eu mă consider
binecuvântată.În plus,în județul meu nici nu era Liceu
Pedagogic,așa că ,la 14 ani,am fost deja pe picioarele
mele,învățând în alt județ. Școala a fost pentru mine
întotdeauna un loc sfânt, iar sarcina de a construi nu
mașini,ci oameni ,a devenit chemarea mea. În munca mea
zilnică,simt că cel mai important lucru este să construiești
relația umană ,să faci loc unui spațiu în care
iubirea,respectul ,iertarea,jocul ,povestea, să zidească încet
,ceva.
Azi,când mă uit la micuții din fața mea ,când mă aud
chemată cu încredere , simt că sunt importantă pentru fiecare
copil și nu pot decât să răsplătesc cu dăruire și implicare
responsabilă acest lucru.E uimitor să constați cât de important
este modelul tău pentru copii! Mai mult, să-i dai aripi unui
copil pentru un zbor sănătos şi durabil,a fost și sunt sigură
că va rămâne ,o responsabilitate uriașă.
Am trecut în acești ani prin multe activități , multe
speciale. M-am confruntat în ultimul an cu o mare provocare,pentru
care eram extrem de puțin pregătită, școala online. Nu e ușor
să ții trează atentia elevilor mereu,oră de oră,atunci când te
simți depășită,când se ia curentul ,când dintr-o dată,în loc
de chipurile copiilor,în față îți apar bulinuțe,când ești
gata să uiți că tocmai ai promis unui copil că îi vei da
cuvântul și tocmai a intervenit ceva,când unul dintre copii stă
cu mâna sus,gata de răspuns de minute bune, și tu uiți,dar
totuși,nu
m-am lăsat.Am trecut cu bine peste acea perioadă ,iar asta mi-a
dat puteri și mie și copiilor mei, să mergem mai departe.Ne-am
făcut treaba cât de bine am putut noi,la cei 7 ani abia
împliniți.Am scris ,am citit,am socotit,am desenat,am decupat,am
râs, am cântat,dar mai ales,am făcut ceea ce ne place foarte
mult:școală în alt mod.Cu voie bună,cu înțelegere,cu
bunăvoință.
Când s-a ivit posibilitatea să ne implicăm în proiecte
școlare,n-am stat deloc pe gânduri.Era ca o continuare firească a
unor programe pe care le-am parcurs și cu generația anterioară.
Cum să nu ne înscriem ?
Am crezut că vom găsi chiar teme cunoscute cumva,dar
tematica s-a schimbat.Alte teme,alte provocări. Am alocat multe
ore special autoînvățării. Despre platforme și aplicații
auzisem,dar n-am fost atât de interesată ,încât să lucrez
consecvent,până a fost nevoie.Ca mine ,sunt mii de colegi
,luptători.
Am deschis cu emoție zilnică platforma pe care îmi
întâlneam copiii.Stresată,îngrijorată,nesigură.Dar liniștea a
venit tocmai de la cei la care mă așteptam cel mai puțin,de la
copii.Îmbrăcați zilnic cu tricoul
clasei,punctuali,zâmbitori,am trecut peste zile zi, luni.
Urmează pauza,iar ei mă roagă să mai stăm. Atunci, vorbim
despre ce vor ei, despre pericolele cu care copiii se pot
întâlni în drum spre școală, la școală, acasă ,în fața
calculatorului,sau în timpul vacanțelor.

Ora este întotdeauna o plăcere pentru fiecare dintre noi.Pentru
mine,că pot să planific fără rigorile sunatului , o discuție
întreagă despre subiectul lecției, pentru ei,că e o oră
altfel. De multe ori ,nu rezolvăm nicio problemă cu caietul în
față, ci ,ne facem timp să găsim soluții la probleme din
viața lor, pe care descoperă că le întâmpină toți
colegii.Am pățit și eu asta!sau chiar așta! am întâlnit și
eu!și eu!și cumva,ei simt că nu sunt singuri.Ne ascultăm mereu
,cu respect unii pe alții.Sunt mândră să pot spune că sunt
învățătoarea a 32 de copii empatici, minunați, ,implicați.
Simt și eu,și părinții copiilor,un colectiv de părinți
minunați, că lucrurile stau altfel decât atunci când erau ei
elevi.Nu existau atâtea provocări,atâtea pericole,dar,ca o veste
bună,nici atâta atenție din partea celor mari la problemele
copiilor nu era.Mă refer aici la familiile responsabile,la
părinții implicați,la generația aceasta de părinți.Oricât de
atenți am fi noi,ca adulți,mereu se va ivi un impas pentru
copii.Au și ei lupta lor,greutățile lor.Evident,nu putem să le
sărim întotdeauna în ajutor,nu putem trăi în locul lor,dar
putem totuși să facem ceva:putem să-i pregătim cum știm noi mai
bine pentru viață.
Nimeni nu ne cere să învățăm în locul lor ,să le facem
temele,să înfruntăm ,să ținem piept bătăușilor,să facem
față în locul lor, jignirilor .Dar putem să facem totuși
ceva:Să le arătăm că îi înțelegem,că le suntem alături,că
ceea ce îi preocupă, e serios ,iar nouă ne pasă.O abordare cu
tact le poate oferi idei,sprijin,răspunsuri.
A face educație în acest fel,nu înseamnă să îi ferești de
tot ce e greu,nu este despre cum îi aprobi în tot și orice să
le fie permis,doar pentru simplul fapt că ei sunt mici .Este vorba
de a înainta timid,dar cu curaj.Este o lecție pe care suntem
datori să le-o predăm mereu și mereu copiilor noștri .Este
lecția de iubire,de sprijin,de toleranță, pe care toți
părinții ,chiar dacă nu sunt educatori de profesie, trebuie să
o dea.
Munca de căutare a celor mai bune soluții pentru a ajuta
copiii să crească sănătos,nu este doar apanajul unui expert
în educație,ci este,în ultimă instanță,o calitate a oricărui
om care se respectă!
Rodica Corondan ,profesor
învățământ primar
Școala Gimnazială “Lucian
Blaga”Satu Mare