PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ A CADRULUI DIDACTIC

Cunoaşterea şi autocunoaşterea constituie două feţe ale aceluiaşi principiu de căutare, de asimilare, dar şi de acomodare a persoanei la celălalt, la mediul exterior. Societatea însăşi, prim multitudinea de domenii dezvoltate, impune conlucrarea interumană, ajustarea reciprocă şi găsirea unor soluţii reale pentru situaţiile de conflict. Adeseori, persoanele intră în conflict din cauza incompatibilităţii scopurilor, dar şi din pricina intoleranţei la diversitate, adică la felul diferit de a fi al altuia. (Stoica-Constantin, 2004). Educaţia îşi asumă un rol important în facilitarea unor metode de atenuare, de monitorizare, dacă nu de transformare a conflictelor. La serviciu, oricare ar fi acesta, în mijloacele de transport, la şcoală, oriunde oamenii intră în interacţiune, ei îşi intersectează personalităţile, fiecare cu specificul său.
Mediul şcolar se cuvine să reprezinte prin excelenţă un spaţiu al deprinderii toleranţei, al interacţiunilor armonioase realizate între toate categoriile de persoane prezente : părinţi – profesori, elevi – profesori, profesori – profesori. Inainte de a parcurge un curs de management al conflictelor (specializare atât de necesară interacţiunii umane dintre actorii şcolii, dar atât de neglijată în societatea românească), putem recurge cel puţin la adoptarea unei poziţii de bun simţ în faţa diversităţii umane. Un coleric este nativ o persoană combatantă, în timp ce un melancolic nu va reuşi deplin să-şi susţină cauza în situaţie de stres, sau cel mult va reuşi să devină nervos, penibil şi violent fizic. Colericul a câştigat. Situaţia expusă constituie un caz particular, observat în activitatea practică, dar cazurile pot varia la infinit. Tocmai în acest punct se impune cunoaşterea şi autocunoaşterea tipurilor umane, ca un instrument în realizarea unei autoanalize obiective a propriilor calităţi şi defecte, dar şi a celorlalţi parteneri de interacţiune umană. In clasă, adeseori profesorul se poate înşela în privinta capacităţii unui elev. Să ne gândim la “maniera personală” a unui profesor coleric, impulsiv şi nerăbdător, puternic în reacţie, dar neechilibrat, de a lucra cu un elev flegmatic, lent şi marcat de un proces îndelung de gândire. Profesorul solicită răspunsul, iar elevul se ridică cu lentoare excesivă, se gândeşte îndelung, creând impresia unui neştiutor care oricum nu a învăţat, şi răspunde suficient de greoi, fapt ce îl determină pe cadrul didactic să izbucnească. Adeseori cei care educă doresc să dezvolte un act didactic armonios, fără pauze în comunicarea cu ceilalţi, dar aceasta poate reprezenta o acţiune subtilă de uniformizare a tipurilor umane. Ori psihologia impune şi diferenţierea.
Diferenţierea elevilor în actul didactic presupune considerarea atât a capacităţilor intelectuale, a situaţiilor cu CES, cât şi ajustarea în funcţie de particularităţile personalităţii. Comportarea neadegvată a personalităţii mature a cadrului didactic va conduce la o dezvoltarea asemănătoare a copilului. Educaţia, relaţia cu profesorul constituie două elemente ce contribuie la formarea copilului. Unii teoreticieni leagă manifestările temperamentale de perioada copilăriei, iar personalitatea în ansamblu de perioada vârstelor tinere şi adulte (Dafinoiu, în Cosmovici şi Iacob, 1999, p.56).
Domeniul pedagogiei contemporane a înţeles beneficiile “psihologizării” învăţământului şi a impus măsuri de pregătire corespunzătoare a principalilor actori ai şcolii – cadrele didactice. De ani buni, orice examen de definitivat sau grad II se trece şi prin parcurgerea de către candidaţi a unei programe ce include repere cu privire la personalitate : Structura şi dinamica personalităţii. Componente şi interacţiuni. Temperamentul ; tipologiile şi portretele temperamentale. Prin urmare, pregătirea profesională nu va mai putea fi imaginată pentru cadrele diactice fără însuşirea unor cunoştinţe minime de psihologie sau psihopedagogie.
Gerard Caron, psiholog american în mediul şcolar tradiţional remarcă, într-o publicaţie tradusă şi în limba română, că “dincolo de modelele şi de voinţa educatorilor de a face ca toată lumea să pătrundă valorile prioritare ale unei epoci, se află Persoana, fiinţa fiecărui copil” (2009, p.34) ; tot el identifică una dintre cauzele pentru care se ajunge la uniformizare dureroasă şi la consecinţe nefaste în formarea caracterului : “Acuz viteza ca fiind responsabilă de climatul nepotrivit care domneşte în anumite săli de clasă. Acuz viteza ca fiind creatoarea unei anumite stări de rău între părinţi şi profesori. Acuz viteza ca fiind cauza nenumăratelor probleme care sunt întreţinute în fiecare zi în clasă, între profesor şi elev” (2009, p.31). Iată că viteza este unul dintre factorii ce complică adeseori relaţia şi actul didactic.
Cunoştinţele despre personalitate vin să susţină particiarea profesorului la orice interacţiune din sfera şcolii. Insuşirea unor cunoştinţe minimale despre tipul altuia ajută şi simplifică comunicarea şi comportamentul, dacă nu bidimensional, cel puţin unidimensional.

Bibliografie :
Caron, G., 2009, Cum să susţinem copilul în funcţie de temperamentul său la
şcoală şi acasă, Didactica Publishing House, Bucureşti.
Dafinoiu, I., 1999, Personalitatea elevilor. Temperamentul şi caracterul în Cosmovici, A.
Iacob, L. (coord.), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
Stoica – Constantin, A., 2004, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi.