PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR LA ELEVII CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE

Școala românească promovează oferirea unei educații de calitate
pentru toți actorii implicați în actul educațional: elevi,
părinți, profesori. Însă realitatea actuală ne prezintă un
fenomen extrem de îngrijorător, acela al abandonului școlar,
excluziunii școlare și sociale pentru mulți elevi, în special
în zonele rurale sau la elevii cu cerințe educative speciale.
Pentru a reduce discriminarea, abandonul școlar și excluziunea
socială, trebuie să luăm în considerare următoarele variabile
esențiale: elevii și familiile acestora, profesorii și școala.
Copiii cu cerințe educative speciale au aceleași necesități de
bază în creștere şi dezvoltare ca toţi copiii. Astfel,
abilitatea de a relaţiona cu alţii, încrederea de a se adapta la
noi situaţii, nevoia de afecțiune şi de securitate, de apreciere
şi de întărire pozitivă, de responsabilitate şi independență
– toate acestea formează un spectru de trăsături unice pentru
fiecare copil.
Orice susținător al ideii integrării copiilor cu CES în
învățământul de masă-teoretician sau practicant în domeniul
educaţiei atrage atenţia asupra nevoii dezvoltării unei culturi
incluzive la nivelul școlii și al clasei.
Din păcate, multe din practicile observate în cadrul studiilor
demonstrează faptul că există situaţii în care putem vorbi
despre o contra-cultura incluzivă despre imposibilitatea
integrării elevilor cu CES în învățământul de masă Astfel,
doar o parte dintre școli sunt în prezent deschise în a
școlariza copiii cu CES, principalele motive invocate fiind lipsa
personalului calificat în comparaţie cu unitățile școlare
speciale, lipsa de sprijin din parte părinților/ copiilor pentru
acceptarea acestor copii, cât şi complexitatea/ gravitatea cazului
Deși acești elevi sunt înscriși inițial într-o formă de
învățământ, majoritatea abandonează ulterior studiile din
cauza bullyingului și a unui sentiment puternic de frustrare. Chiar
dacă mulți dintre noi sunt empatici și foarte bine intenționați
în privința educației elevilor cu CES, de la empatie și
dorință și până la materializarea acestui fapt este o cale
lungă și anevoioasă. Sistemul de învățământ din România nu
este pregătit pentru astfel de situații, fiecare dintre noi
descurcându-se după propriile puteri în condițiile în care nu
avem un număr suficient de specialiști în domeniu (terapeuți,
psihologi, consilieri), profesori de sprijin, cursuri de
perfecționare a cadrelor didactice în ceea ce privește metodele
de lucru la clasele din care fac parte elevi cu CES.
Ca educator al unor copii speciali, îmi doresc formarea pentru
viaţă astfel încât acestia să se descurce în societate, să
fie acceptați şi utili societăţii. Elevii noștri au nevoie de
sprijin pentru a studia, pentru a învăța o meserie pe care să o
practice, pentru a-și întemeia o familie și pentru a-și educa
proprii copii.
Din propria experienţă didactică, pot spune că pentru a spori
şansa de reusită a copiilor cu CES, o primă soluţie o constituie
diferenţierea sau individualizarea curriculară la clasă.
În funcţie de dificultăţile pe care aceştia le au și de
nivelul cunoştintelor şcolare vor fi adaptate: conţinuturile,
procesele didactice, mediul de invăţare şi procesul de evaluare.
Pentru a sprijini învăţarea sau nevoile comportamentale, este
necesară întocmirea instrumentelor de planificare. De asemenea,
pot spune că un rol deosebit în asigurarea succesului şcolar al
copiilor cu CES l-a avut atitudinea colegilor de clasă, al copiilor
fără probleme care treptat au învăţat să accepte şi să-i
ajute în procesul de învăţare fără a-i ridiculariza.
Copiii cu deficienţe încă sunt percepuţi ca fiind diferiţi,
sunt izolaţi, marginalizaţi şi etichetaţi „copii cu cerinţe
educative speciale: C.E.S. Diferenţa constă în dificultatea de
învăţare, în tulburări de comportament, dezvoltarea în ritm
lent în plan emoţional, dificultăţi în achiziţionarea,
înţelegerea, utilizarea limbajului, scrierii, raţionamentului,
abilităţilor intelectuale şi practice.
„Copilăria înseamnă simplitate. Priveşte lumea cu ochi de
copil, este foarte frumoasă.” - Kailash Satyarthi
Pe baza unei lipse de educaţie a societăţii, aceşti copii sunt
„condamnaţi” la izolare, sunt cei ce „deranjează” orele,
sunt cei respinşi de familiile copiilor cu astfel de colegi, sunt
„greul” profesorilor ce trebuie să predea la clase… Să nu
uităm că şi ei sunt încălziţi de acelaşi soare ca şi noi,
udaţi de stropii ploii sau mângâiaţi de primii fulgi de nea,
respirăm acelaşi aer, plângem şi râdem pe teme comune şi
diferite, cu intensităţi diferite, percepem binele şi răul după
cum suntem afectaţi! Sunt la fel ca noi… sunt „produsul” unic
al eredităţii lor şi al mediului în care s-au născut, au
trăit, au fost educaţi şi îngrijiţi. Aceste realităţi au
impus apariţia conceptelor şi sintagmelor: normalizare, integrare,
acceptarea diversităţii, egalizarea şanselor, educaţie
integrată , incluzivă, integrarea socio – profesională , etc.
ce au ca scop acceptarea acestora în comunitate, societate, cu
aceleaşi drepturi, cu posibilităţi de acces şi utilizare a
serviciilor publice, sub măsuri legislative de sprijin, formare şi
integrare!
Jocul este modul lor liber de înţelegere, exprimare, bucurie,
percepere, simţire, informare despre mediul înconjurător, de
orientare în spaţiu şi timp, de socializare! Activităţile
organizate sub formă de „ Joc”, adaptate la deficienţele
copilului şi la obiectivele / competenţele urmărite în actul
didactic, facilitează integrarea şcolară, dezvoltă atitudine
pozitivă faţă de şcoală, colaborator la acţiunile
desfăşurate pentru educaţia sa, accesibilitate în raport cu
gradul său de înţelegere.
Copiii cu cerinţe educativ speciale au nevoie de un curriculum
planificat, structurat, diferenţiat, adaptat la nevoile şi
deficienţele lor, completat cu programe de terapie specializate, de
asistenţă medicală, de programe speciale de predare –
învăţare – evaluare, de dascăli formaţi, informaţi,
selectaţi după gradul de empatie, specializare, deprinderi şi
educaţie!
Copil, adult… încă există o barieră vizibilă între
învăţământul de masă şi cel special, în acceptarea
grupurilor de câte 3-5 copii deficienţi în clase obişnuite sau
clase diferenţiate integrate în structurile şcolilor obişnuite
… Copiii cu tulburări de comportament sunt „ plasaţi” în
grupul elevilor slabi la învăţătură, indisciplinaţi,
„periculoşi”…
Familia, şcoala, consilierii şcolari, asistenţii medicali,
terapeuţii, psihologii, comunitatea locală sunt factorii
responsabili în sprijinirea, formarea, educarea, modelarea copiilor
cu cerinţe educative speciale, sunt cei ce pot „dărâma”
barierele din calea învăţarii, a cunoaşterii, a integrării şi
acceptării lor în lumea pe care o percep la dimensiuni diferite
…
A educa este un merit, o obligaţie profesională, un rezultat
obţinut prin adăugarea de noi date la latura intimă a copilului
ce determină armonizarea dintre intervenţia reală a profesorului
şi iniţiativa elevului. Relaţiile afective pozitive stimulează
cunoaşterea, învăţarea, dezvoltarea, acceptarea diversităţii,
descoperirea propriei persoane, a talentului, a deprinderilor, a
formării de capacităţi intelectuale şi aplicative.
Nu pot să „dezlipesc” învăţământul de masă de cel
special… ambele sunt bazate pe educaţie, individualizare,
diferenţiere şi au ca element fundamental COPILUL!
Educaţia incluzivă şi integrată sunt alternative educaţionale
reale, moderne, benefice şi eficiente ale sistemului educaţional
românesc bazate pe diferite forme de „comunicare”:
„Comunicarea presupune asocierea elementelor cognitive şi
afective cu scopul de a transmite informaţii, a inspira credinţe,
a induce emoţii sau a evidenţia comportamente printr-un proces
alternant de relaţii între scris, vizual, nonverbal, vocal,
auditiv, simbolic şi comportamental.” (LEVEL şi GALLE)
Educaţia / şcoala incluzivă – este o terminologie ce are un
profund conţinut şi se referă la a clădi, a accepta, a sprijini
şi a contribuii la formarea şi dezvoltarea unei „societăţi
pentru toţi“! Familia este şi rămâne baza societăţii,
climatul prielnic de afecţiune, de sprijin, de dezvoltare
armonioasă a copilului… aici, în familie este locul unde orice
copil trebuie să fie primit, educat şi sprijinit în funcţie de
dizabilităţile sale, ritmul său lent sau agitat de manifestare,
de intensitatea trăirilor interioare şi modul propriu de
manifestare. Familia, societatea, prin educaţie, trebuie să se
plieze, să accepte, să creeze condiţii pentru a asigura o
dezvoltare armonioasă a fiecărui individ, să se conformeze
nevoilor şi posibilităţilor fiecăruia, cu scopul de a păşi
spre normalizare şi normalitate!
Prin activităţi comune, prin jocuri, prin serbări şcolare, prin
concursuri, copetiţii, prin echipe mixte, putem să educăm
tinerii, familiile acestora, să accepte diversitatea, să asigurăm
egalizarea şanselor, să normalizăm – să-i acceptăm în
societate sau comunitate, să-i integrăm – acceptăm
necondiţionat!
Este un strigăt, o chemare, o trezire la viaţa reală şi
normală:
„Nu mă respinge … sunt ca tine!”
Scurta trecere în revistă a acestor provocări sublinează faptul
că experienţa şcolarizării copiilor cu CES în învăţământul
de masă, deşi se află pe un drum bun, mai are multe lucruri de
realizat pentru a respecta principiile unei educaţii incluzive
veritabile, înţeleasă ca „procesul permanent de îmbunătaţire
a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor
existente (a resurselor umane), pentru a susţine participarea la
procesul de învăţare a tuturor persoanelor din cadrul unei
comunităţi”. Din păcate, deşi unităţile şcolare se declară
a fi pregătite pentru a asigura accesul la serviciul de educaţie
pentru toţi membrii comunitaţii, indiferent de caracteristicile
dezavantajele sau dificultăţile acestora, acest lucru nu
înseamnă faptul că se asigură aceleaşi şanse educaţionale.
Ce mulţumire mai mare poţi să ai atunci când ştii că ai pus
şi tu „o cană de apă la rădăcina unei flori” care va deveni
o persoană dezvoltată armonioas pentru o integrare în societate !
cu care te poţi mândri. Imaginea dascălului, cu tot ce înseamnă
profesionalism și dăruire, se întipărește cu precizie și
rezonanță în ochii, mintea și inimile copiilor, iar de acolo
inspiră și se transformă într-o sevă hrănitoare pe tot
parcursul vieții.
Să fim deci acei formatori și raportori constanți ai educației,
culturii, conștiinței umane pentru fiecare copil în parte și
pentru umanitate.
“Există un singur fel de a înţelege oamenii, anume de a nu ne
grăbi să-i judecăm,ci de a trăi în preajma lor, de a-i lăsa
să se explice, să se dezvăluie zi de zi, să se zugrăvească ei
înşişi în ei...” (Charles Augustin Saine – Beune)

Bibliografie:
1. Verza F, 2002, Introducere în psihologia specială, Editura
Fundaţiei Humanitas.
2.Psihologia elevului, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti,
2004.
3.Curs de formare E-mentor, Universitatea Dunarea de Jos, Galati,
2015.