Primul educator: şcoala sau familia?

Primul educator: familia sau şcoala?

Prof. înv. primar Roatiş Alina-Camelia

Şcoala Gimnazială ,,Nicolae Iorga” Baia Mare

"Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja
modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe
aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu;
altfel, nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este
încredinţată unor oameni cu pregătire rea" spunea Immanuel Kant.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, modificarea
statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui
prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la
introducerea învăţământului obligatoriu), progresele
sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la
înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne
neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia
părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori,
care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit
foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume
foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt.
Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau
două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi
tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copilul ce "are
semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii
persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de
dezvoltare" (Osterrieth).
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi
separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană,
educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial
constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între
copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în
cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în
ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor
pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi
socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă
îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului
cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei
este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere
fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ,
familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice),
familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine
rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se
implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la
învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare
sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu
timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a
carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie
una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să
ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa
în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt
ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani
de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea
mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un
exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara
şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5
– 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului.
Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu
profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât
dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest
sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă
totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă
pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar
conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la
intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de
situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct
comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară
şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi
în alegerea unei şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica
lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt
tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de
competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori
şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. De aceea
între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă
colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe
şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă
pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi
eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este
copilul nostru şi şcolarul nostru.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru
formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să
ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a
contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale.

Bibliografie:

1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „
Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P.,
R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de
clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974;
4. Osterrieth, P., Copilul şi familia. Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1973.
5. Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1972.
6. Şerbănescu, D., Exemplul în educaţia copiilor, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1967;