PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI LIMBII ROMÂNE

1. PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI LIMBII ROMÂNE

Caracterul convenţional al ortografiei poate sugera ideea posibilităţii de a o fixa şi a o modifica pe cale arbitrară şi în mod voluntarist.
Ortografia limbii române este mai puţin arbitrară decât se crede, iar capacitatea ei de a se lăsa modificată din când în când îşi găseşte explicaţia nu în manifestarea bunului plac al cuiva, ci în necesităţi de ordin lingvistic şi socio-cultural: pentru a fi pusă de acord cu evoluţia limbii, a pronunţiei, pentru a i se corecta unele inconsecvenţe, pentru a o face mai simplă şi mai uşor de însuşit.
Sistemul ortografic al limbii române este construit pe o bază de criterii generale care dau justificarea normelor selectate. Adoptarea lor reflectă felul în care au fost considerate raporturile dintre factorii lingvistici, istorici, socio-culturali implicaţi în normele de scriere la un moment dat.
La baza ortografiei româneşti stă principiul fonetic conform căruia se scrie cum se pronunţă, ceea ce uşurează foarte mult scrierea faţă de alte limbi care stau la baza ortografiei sistemului etimologic.
În stabilirea normelor însă au fost luate în considerare şi celelalte principii: silabic, morfologic, etimologic, simbolic.

1.1. PRINCIPIUL FONETIC-FONEMATIC

Redând în general fiecare sunet (tip sonor) prin câte o literă, scrierea noastră are la bază principiul fonetic. Acesta este un principiu fundamental al ortografiei actuale care îi defineşte esenţa fără să direcţioneze în mod absolut raporturile cu pronunţia literară.
În virtutea acestui principiu, ortografia stabileşte reprezentarea corectă a sunetelor luând în considerare rostirea literară actuală. Cele mai multe fluctuaţii din pronunţare datorată diferenţelor social-culturale şi geografice sunt rezolvate în scris printr-o operaţie de reducere a variantelor coexistente la o variantă ortoepică.
„Principiul fonetic-fonematic defineşte în cea mai mare măsură fizionomia ortografiei actuale orientând fundamental relaţiile dintre alfabet şi sistemul fonetic-fonologic al limbii române literare, precum şi raporturile dintre normele ortografice şi normele ortoepice.”
Ortografia limbii române nu are în vedere variaţiile infinite ale materialului fonic, pronunţiile individuale, concrete, ea nu notează sunete reale. „Unitatea sonoră care se cere simbolizată de un semn grafic în ortografia actuală este sunetul-tip caracterizat prin anumite particularităţi articulatorii şi acustice recunoscut în tradiţia de interpretare a secvenţei fonice ca cea mai mică unitate sonoră componentă a cuvântului şi reprezentând o medie a pronunţiilor individuale din cadrul uzului literar, deci o unitate ortoepică sau o variantă care constituie norma de realizare a unui fonem.”

2.2. PRINCIPIUL SILABIC

Toate literele alfabetului nostru reprezintă sunete, dar nu fiecare literă notează un singur sunet şi nici fiecare sunet nu este redat printr-o singură literă.
În anumite împrejurări, ortografia îşi poate realiza obligaţiile conforme cu principiul fonetic şi în afara raportului termen la termen dintre secvenţa sonoră şi reprezentarea grafică.
De exemplu, unitatea │ ĉ│ este redată variat (dar întotdeauna prin c urmat de e sau i):
a) prin c în cer-│ ĉer│, cine-│ĉine│;
b) prin ce în ceas-│ ĉas│;
c) prin ci în ciob- │ĉob│, ciută-│ ĉută│, atunci-│atunĉ│.
Soluţia ortografică oficială a fost adoptată pe baza unui principiu împrumutat din ortografia italiană, principiu denumit silabic, conform căruia literele c şi g capătă valori diferite după vecinătăţile lor în aceeaşi silabă. Astfel, c, g+a, ă, î, o, u, consoane sau blanc reprezintă unităţile
│k│, respectiv │g│: car-│ka│r, crud-│krud│, ac-│ak│, gol- │gol│, grad-│grad│, pe când c, g+e, i notează unităţile│ĉ│, respectiv │ĝ│. După acelaşi principiu, o unitate sonoră poate fi reprezentată prin cumul de termeni, prin c, g (elemente de bază) +e, i (în aceeaşi silabă) sau prin c, g (tot elemente de bază) +h+e, i (în aceeaşi silabă).

2.3. PRINCIPIUL MORFOLOGIC

Luându-se în considerare principiul anterior, unitatea │k│ poate fi redată uneori, îm aceeaşi silabă înainte de│a│ prin che: cheamă-│kamă│ sau prin chi: chiar-│kar│. Diferenţa dintre cele două posibilităţi de scriere nu se stabileşte întâmplător sau arbitrar, ci potrivit cu un alt principiu morfologic, care hotărăşte în esenţă norma de scriere pe baza unui model de manifestare a mecanismului flexiunii şi derivării cu sufixe: dintre două sau mai multe posibilităţi virtuale de scriere ale aceluiaşi fapt este preferată aceea care menţine analogia cu modelul tipului; deci:
a) se scrie ea după ch atunci când în flexiunea sau în familia cuvântului există forme alternante cu e: cheamă-chem, chemător; blochează-blochez; urecheală-urecheli;
b) se scrie ia după ch când nu există forme alternante cu e: chiar, unchiaş.
Aria de aplicare a principiului morfologic este întinsă, acoperind şi situaţii care depăşesc relaţiile dintre ortografie şi pronunţie. În general, supunând pronunţia şi ortografia unor condiţionări gramaticale, principiul morfologic dă normelor de scriere caracter raţional, rigoare logică şi consecvenţă, face scrierea mai exigentă din punct de vedere intelectual şi sprijină în largă măsură reducerea fluctuaţiilor şi a nesiguranţei caracterizând uzul limbii vorbite.

2.4. PRINCIPIUL SINTACTIC

Conform acestui principiu, ortografia se referă la conţinut, impunând delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical şi după valorile lor gramaticale.
Principiul sintactic impune diferenţierea unor secvenţe de expresie asemănătoare, după sensul lor şi după structura lor morfo-sintactică: secvenţa [odată] poate semnifica „odinioară, cândva”, ca adverb, când trebuie scrisă odată, sau „ o singură dată, o dată importantă”, ca numeral adverbial sau ca substantiv cu articol nehotărât, când trebuie scrisă o dată. Semnul demarcativ care creează opoziţia ortografică este, în cazul acesta, blancul sau pauza grafică.
În sistemul ortografic se separă prin cratimă pronumele neaccentuate în postpunerea unui cuvânt accentuat;exemplu: amintindu-şi. Delimitarea lor se face printr-un semn propriu ortografiei: cratima.
Pe baza aceluiaşi principiu se deosebesc în scris situaţiile de omofonie: altădată (odinioară)-altă dată (în altă împrejurare); demult (când?)-de mult (de când?).
În aceste situaţii ortografia se stabileşte în neconstingenţă cu pronunţia: regulile în cauză stabilesc forma scrisă a cuvintelor suplimentând normele care reglementează relaţiile dintre scriere şi pronunţare. G. Beldescu semnalează că faptul de a scrie: odată în loc de o dată, amintinduşi în loc de amintindu-şi sau muntele Roşu pentru Muntele Roşu (conform principiului simbolic), reavoinţă pentru rea-voinţă nu are legătură cu pronunţia care este reprezentată grafic corect.

2.5. PRINCIPIUL ETIMOLOGIC-TRADIŢIONAL ISTORIC

Principiul etimologic ţine seamă în cadrul ortografiei de felul în care scriu unele cuvinte în virtutea tradiţiei sau a originii lor.
Forme gramaticale cum ar fi: oaie, oală, oase, greoaie se scriu cu o numai datorită originii latine, ele reprezentând de obicei sunetele [ua].
În alte situaţii ortografia respectă forma originară a unor cuvinte noi:
a) crud, cald, chin, ochi sunt cuvinte vechi, pe când kaki, kilometru păstrează pe k din limba de origine (germană sau franceză);
b) box, taxi sunt împrumutate aşa din franceză;
c) cocs-din germană;
d) ticsi este un cuvânt vechi;
e) litera „x” reprezintă grupul[ks]: box, taxi, explozie sau grupul [gz]: examen, exemplu, exerciţiu.
„Manifestând măsură şi maleabilitate, ortografia limbii române stabileşte un anume echilibru între respectul faţă de tradiţie, ca factor conservator şi de continuitate şi deschidere faţă de aspectele etimologice ale împrumuturilor, ca factor de inovaţie şi progres.”
Cunoaşterea din şcoală a principiilor ortografiei, ca bază şi motivaţie generală a normelor, poate mări interesul pentru formele corecte, înţelegerea şi acceptarea lor şi conformarea cu ele.