Profesorul pentru învățământ primar și preșcolar-aptitudini și competențe

Meseria de profesor
A fi profesor nu înseamnă doar transmiterea cunoștințelor, ci
presupune un ansamblu de aptitudini, calități, abilități și
atitudini:
 descifrarea personalității celor educați și valorificarea
potențialului de care dispun;
 adoptarea metodelor și mijloacelor didactice în funcție de
conținutul predat și de particularitățile de vârstă și
individuale;
 comunicarea autentică între actorii educației;
 creativitate și originalitate;
 măiestrie, artă, vocație și talent pedagogic.
Complexitatea profesiei didactice presupune un ansamblu variat de
competențe (profesionale, relaționale, metodologice, evaluative),
pe care numai pregătirea pedagogică nu le poate forma, ci este
nevoie de o pregătire interdisciplinară, o pregătire pe fondul
unei formări permanente. Competența didactică înseamnă o
predare eficientă, pe baza unor criterii de eficiență bine
stabilite, însemnă capacitatea de a produce modificări
observabile ale elevilor atât în plan cognitiv cât și
socio-afectiv, aceste modificări obținându-se doar prin
dezvoltarea continuă a abilităților didactice.

Aptitudini
Aptitudinile sunt componenta executivă a personalității unui
individ, latura instrumental-operațională. Reprezintă sisteme
operaționale superior dezvoltate, cu ajutorul cărora putem atinge
performanțe în activitate. Orice însușire sau proces psihic,
precum : percepția, memoria, gândirea sau imaginația, privit sub
unghiul eficienței, devine aptitudine.
Aptitudinile sunt întotdeauna un rezultat al dezvoltării, un
“aliaj” între elementul înnăscut și cel dobândit prin
experiență în sens larg. Înțelegem așadar, că patrimoniul
genetic constituie numai una din sursele varianței
interindividuale, cealaltă sursă fiind mediul, educația
informală și formală.(5-p.47)
Aptitudinile, care intervin în orice activitate și asigură
individului o adaptare optimă în condițiile unui mediu variabil,
sunt aptitudini generale, clasificate în aptitudini senzo-motorii
și aptitudini intelectuale.
Aptitudinile senzo-motorii sunt cele care intervin in situațiile
care necesită discriminarea, identificarea și efectuarea unor
acțiuni directe asupra unor obiecte, în vederea satisfacerii unor
nevoi curente.
Aptitudinile intelectuale sunt constituite din funcțiile psihice
care, simultan, sunt implicate în toate formele de activitate și
proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt: memoria, imaginația, și
inteligența.
Aptitudinile speciale sunt acele structuri ale personalității de
natură instrumentală care asigură obținerea unor performante
deasupra mediei în anumite sfere particulare de activitate
profesională. Ele au la baza premise native, ereditare, care țin
da calitățile unor subsisteme individualizate ale
personalității.
Aptitudinile speciale se clasifica în funcție de activitățile
în cadrul cărora se manifestă :
- aptitudini artistice ( literatura, pictura, muzica, teatru, etc.
);
- aptitudini științifice ( matematica, biologie, fizica, etc. );
- aptitudini sportive ( atletism, gimnastica, înot );
- aptitudini tehnice ( limbaj de programare, design, cunoștințe
matematice sau tehnice);
- aptitudini manageriale ( organizare, administrație, conducere-
comanda ).
Aptitudinile cu grad mare de specializare se pot evidenția în
cadrul fiecărei categorii de aptitudini, acestea devenind
calități aptitudinale speciale, respectiv talentul, vocația și
geniul.
Talentul este reprezentat de ansamblul dispozițiilor funcționale,
ereditare și a sistemelor operaționale dobândite, care mijlocesc
performanțe deosebite și realizări originale în activitate.
(P.Popescu Neveanu, 1978)
Vocația desemnează ,, chemarea către o anumita activitate sau
misiune sociala prin care subiectul ,, simte ca își valorifică
propriile aptitudini, valorizându-le la maximum.
Geniul desemnează o persoana cu o excepționala dotare și
calități, care conduc la realizări de importanță istorica.
Așadar, aptitudinile se dezvoltă prin activitate, învățare și
antrenament, după cum spune un proverb „Nimeni nu poate
învăța pe alții ceea ce el însuși nu a învățat
niciodată.” ,
Înțelegem astfel, că profesorul mai întâi trebuie să fie
învățat și antrenat, pentru ca mai apoi să învețe pe alții
să se antreneze și ei la rândul lor, deoarece „Un profesor este
cel care se face pe el însuși treptat nenecesar. – Thomas
Carruthers(https://www.postmodern.ro/articol/citate-despre-profesori/13.04.2023-9.34)

Competențe
După cum știm sistemul românesc de învățământ este centrat
pe formarea de competențe. Ca rezultate ale proceselor de
învățare, competențele sunt definite ca ansamblu structurat de
cunoștințe, abilități și atitudini (Fig. 1).
 cunoștințe – reprezintă un ansamblu de informații
factuale, concepte, idei, teorii validate și care sprijină
înțelegerea unei discipline sau a unui domeniu de cunoaștere;
 abilități – reprezintă utilizarea cunoașterii existente
în vederea atingerii unor rezultate;
 atitudini – descriu modalități de raportare la idei,
persoane sau situații.

Figura 1. Conceptul de competență
O competență se manifestă printr-un set de atitudini față de
sarcina asociată și care, prin motivație și interese,
angrenează ansamblul de abilități și cunoștințe, respectiv
seturile de capacități cognitive, emoționale și fizice care pun
în acțiune comportamente specifice, contextualizate de sarcină
și rol.
„Competența indică controlul asupra rezultatelor și obținerea
de expertiză.”(White, 1959)
Din punctul de vedere al diverselor taxonomii, competența
pedagogică reprezintă îndeplinirea la un înalt nivel de
performanță a sarcinii de muncă, specifică pentru profesia
didactică, pentru aceasta cadrul didactic este necesar să-si
dezvolte o mulțime de calități ale personalității sale,
definindu-se ca specialist, om de știința, om de cultura, pedagog,
cetățean și manager.
Printre principalele calități ale personalității cadrului
didactic amintim:
 pregătire de specialitate minuțioasă;
 capacitate de creație științifică;
 orizont cultural extins;
 pregătire specifică, tact și măiestrie psihopedagogice;
 preocupare și capacitate de perfecționare profesională și
psihopedagogică continuă;
 moralitate și demnitate;
 capacitate managerială.
„Nu predau elevilor. Doar încerc să le ofer condițiile pentru
ca ei să poată învăța.”(Albert Einstein)
De aici deducem că un cadru didactic nu este doar un excelent
executor, punând în aplicare obiectivele didactice cu ajutorul
celor mai eficiente metode, ci este și o persoană empatică,
îngrijindu-se în mod special de problemele emoționale și
motivaționale ale elevilor, dar mai cu seamă este un eliberator al
minții elevilor, oferindu-le acestora posibilitatea să își
dezvolte imaginația și creativitatea.
Un cadru didactic trebuie să dețină următoarele competențe:

1.COMPETENŢA PROFESIONALĂ îi conferă profesorului
- capacitatea de a transmite cunoștințe
- interes pentru cunoaștere
- îmbină teoria cu practica
- cultura vastă
- capacitatea de a organiza cunoștințele
- sporește randamentul școlar

2.COMPETENŢA RELAŢIONALĂ îi conferă profesorului
- capacitatea de a fi înțeleși
- empatie
- captarea atenției elevilor
- deschis, sincer în relațiile cu elevii

3.COMPETENŢA METODOLOGICĂ
îi conferă profesorului
- utilizarea unei tehnologii eficiente - alegerea metodelor adecvate
conținutului

4.COMPETENŢA EVALUATIVĂ
îi conferă profesorului
- simțul măsurii (indulgența-severitate) - evaluare corectă

După cum s-a dovedit în numeroase studii, impulsul imitației
este primar la copii și tineri. Fiind vorba de un proces de
învățare prin observarea conduitei altuia și preluarea
comportamentului socialmente recompensat, aprobat. Astfel este
important statusul persoanei care oferă modelul, copilul luând
asupra sa standardele de conduită oferite și le interiorizează
formându-și astfel propria personalitate.
Cercetările de psihologie socială au demonstrat că noi
reacționăm cu mai multă încredere, entuziasm și bunăvoință
atunci când mesajul verbal sau non-verbal provine de la o
autoritate științifică, de la un expert, decât de la o sursă
care nu este demnă de încredere. Persoanele emițătoare de mesaje
pentru a fi credibile în rândul receptorilor trebuie să aibă cel
puțin două caracteristici: competență și autenticitate.
În concluzie, pentru a fi ascultat și urmat, cadrul didactic
trebuie să fie bine informat, și să dețină abilitatea de a
comunica și a exprima informațiile în mod clar, coerent,
inteligibil, accesibil și cu empatie elevilor. Astfel cadrele
didactice devin mult mai convingătoare și se bucură de o
reputație bună printre elevi.
Calitățile umane ale cadrului didactic, respectiv înțelegerea,
răbdarea, îngăduința, responsabilitatea, dragul de profesie, îl
ajută pe acesta să fie atent la capacitățile și sentimentele
elevului reușind astfel să-l valorizeze la nivelul potrivit.
Elevul trebuie respectat, să fie tratat în mod egal, opiniile să
le fie valorizate, să i se cunoască nivelul motivației de a
învăța și profesorul să fie capabil să-i modeleze
personalitatea, pentru a deveni un adult împlinit pe toate
planurile: fizic, social, afectiv, profesional și financiar.
Nu este suficient să ai vocație către această meserie, dacă nu
o cultivi, nu o îmbogățești printr-o informare și formare
adecvată, dobândind astfel competența profesională, care nici ea
nu este suficientă pentru o relație educativă eficientă, trebuie
să ne dezvoltăm și calitățile umane și aptitudinile specifice
pentru a dobândi talentul pedagogic. Doar așa vom avea capacitatea
de a modela personalitatea elevilor prin , creativitate, măiestrie
și har, trăsături definitorii pentru un cadru didactic și
obligatoriu necesare.
În final, profesorul care deține aceste competențe și aptitudini
reușește să creeze în clasă un climat favorabil îndeplinirii
obiectivelor, prin stabilirea unei atmosfere relaxate de
învățare, astfel elevii manifestă interes ridicat pentru
educație, ușurându-i profesorului sarcina și aducându-i
satisfacția lucrului bine făcut.