Puterea de a fi pozitiv - lectorat cu părinții

PUTEREA DE A FI POZITIV - lectorat cu părinţii

Prof. Vasilica Niţă - Şcoala Gimnazială Nr. 2 Buftea

În ultimii ani, am încercat ca întâlnirile cu părinţii să fie o lecţie de viaţă pentru aceștia (mai ales pentru cei foarte tineri sau pentru cei la primul sau unicul copil). O astfel de temă voi aprofunda mai jos, cuprinzând materialele prezentate de mine şi de un părinte şi observaţiile făcute asupra copiilor după o perioadă de timp de la întâlnirea cu părinţii.
1. MATERIALUL PROPUS PĂRINŢILOR DE CĂTRE ÎNVĂŢĂTOARE:
PUTEREA DE A FI POZITIV
„Copiii vor ajunge să fie ceea ce credeţi voi despre ei”
(Lady Bird Johnson)
Este posibil să respectaţi toate regulile pentru obţinerea ascultării de bunăvoie a copilului şi să deveniţi experţi în toate tehnicile şi, totuşi, să nu reuşiţi să vă realizaţi scopul, datorită atmosferei emoţionale din căminul vostru. Ascultarea de bunăvoie este posibilă doar atunci când atmosfera este caldă, pozitivă şi când copiii sunt hrăniţi cu aprecieri şi răsplătiţi pentru comportamentul pozitiv. Rezultatul? Copii care vor fi mai tot timpul fericiţi, veseli şi vor avea o viziune pozitivă asupra vieţii. Dar totul începe de la părinţi.
Chiar dacă temperamentul dumneavoastră nu este unul optimist în sine, puteţi învăţa să fiţi un părinte pozitiv exersând tehnica METODEI DA DE CREŞTERE A COPILULUI. Învăţaţi să spuneţi DA în loc de NU, de câte ori se poate. Metoda DA de creştere a copilului este mult mai eficientă decât metoda NU, însă ea nu apare de la sine. Dacă aţi spus vreodată NU copiilor dumneavoastră, doar pentru ca ei să înceapă să se strâmbe, să lovească sau să ţipe, până când în sfârşit aţi spus DA, atunci înseamnă că deja v-aţi dat seama de necesitatea unei metode mai bune. Tot ceea ce aveţi de făcut data viitoare, când copiii dumneavoastră au o dorinţă, este să spuneţi în primul rând DA, dacă nu cumva răspunsul trebuie să fie NU.
Dacă metoda DA înseamnă pentru dumneavoastră ceva ce trebuie cultivat, atunci începeţi să exersaţi replicile de tipul “Da, dar…”:
-“Da, ştiu că vrei să pleci, dar te-ai gândit când îţi vei mai face şi temele?”;
-“Da, te poţi juca afară, dar trebuie să te îmbraci cu geaca groasă, să-ţi iei cizmele şi să vii în casă peste 45 de minute.”;
-“Da, poţi să-l inviţi pe Dan la tine, să vă jucaţi, dar mai înainte trebuie să-ţi faci exerciţiile.”;
-“Da, te poţi uita la TV, dar cunoşti părerea familiei noastre despre violenţă. La prima scenă violentă, va trebui să închizi televizorul”.
Copiii deţin acea ciudată intuiţie de a şti când părinţii lor spun NU, dar nu sunt foarte hotărâţi. Atunci ei se folosesc de ea şi fac mofturi sau îi cicălesc pe părinţi până îi fac să se răzgândească. Vă este familiară următoarea scenă ?
"- Mamă, vrei să-mi dai o gumă?
- Nu.
- De ce nu vrei să-mi dai o gumă?
- Pentru că am spus nu.
- Da’ eu vreau o gumă!
- Ţi-am spus, nu-ţi dau nici o gumă!
- Da’ vreau o gumă. Vreau o gumă acum.
- Ţi-am spus că nu-ţi dau.
- Mami, Ionuţ are gumă.
- Ştiu, nu contează că Ionuţ are gumă. Eu n-o să-ţi dau gumă.
- Dar avem gume fără zahăr. De ce nu-mi dai una?
- Pentru că eu ţi-am spus, nu-ţi dau nici o gumă. Acum du-te şi te joacă!
- Mamă, de ce nu-mi dai o gumă?
- Pentru că sunt prea ocupată. Am multe treburi de făcut şi nu mă mai ridic de-aici iar doar ca să-ţi dau ţie o gumă.
- Mami, dar dacă mi-o iau singur? Pot să-mi iau o gumă?
- Of, bine, poţi să-ţi iei!"
Ce s-a întâmplat ? Copilul a câştigat, iar mama a pierdut, dar – mai grav – ea a pierdut respectul copilului ei, pentru că nu a fost hotărâtă în ceea ce-a zis. Trist este că mama nu doar l-a lăsat pe copil să învingă – ea l-a răsplătit pentru cicăleală rostind chiar de la început NU. Un nesăbuit NU este o reacţie impulsivă, un NU spus fără prea multă gândire. Copiii discern rapid NU-ul nesăbuit şi vor insista până vor decoperi elementul care va transforma un NU nesăbuit în DA.
Obişnuiţi-vă să spuneţi DA. Data următoare, când copilul vă va spune : “Pot să trec la desert?” să nu spuneţi NU, ci: “Da, imediat după ce-ţi termini salata!”. Când copilul vă întreabă seara : “Pot să mă joc pe-afară?”, să-i răspundeţi: “Da, primul lucru de mâine dimineaţă ăsta va fi.”
Cu alte cuvinte, dacă nu ai un motiv foarte serios de a spune NU şi de a rămâne ferm pe poziţie, indiferent de ce se va întâmpla, spune DA. Veţi fi surprinşi să descoperiţi cât de des îi puteţi spune DA propriului copil, fără a vă compromite standardele şi cât de fericit îl va face răspunsul pozitiv. Treptat- treptat va începe şi el să gândească pozitiv, formându-şi o imagine de sine pozitivă.
Copiii au nevoie de atenţie pozitivă. Criticile, plângerile şi comentariile negative legate de ei îi descurajează şi îi conduc adesea la accentuarea comportamentului negativ. Dar încurajările, optimismul şi impulsurile pozitive sunt pentru copii ceea ce sunt substanţele fertilizante pentru plante – fiecare copil are nevoie de încurajare continuă, la fel cum plantele au nevoie de apă. Este uşor să observi comportamentul greşit, dar dacă vă doriţi din inimă o ascultare de bunăvoie trebuie să fiţi atenţi să nu răsplătiţi acest comportament cu atenţie exagerată. Dimpotrivă, de ce să nu-l răsplătiţi pe cel pozitiv? Surprindeţi-vă copiii când au făcut un lucru bun şi încurajaţi-i!
2. MATERIALUL PREZENTAT DE UN PĂRINTE:
“Ioana a admirat dintotdeauna oamenii pozitivi. În timpul liceului, a avut posibilitatea de a-şi petrece o vară întreagă cu un cuplu care avea doi copii mici. Timp de trei luni, nu i-a auzit niciodată pe vreunul dintre părinţi ridicând vocea la copii. Şi s-a decis ca, într-o zi, să fie şi ea un astfel de părinte. Însă nouă ani mai târziu, cu doi băieţi gemeni de 4 ani alergând în jurul casei, visul ei de a fi un părinte pozitiv s-a spulberat. De fapt, nici nu-şi dădea seama cât de negativă devenise, până într-o zi când s-a hotărât să înregistreze pe casetă o oră din timpul în care se afla alături de copiii ei. Scopul era ca, mai târziu, să pună caseta ca s-o poată asculta şi băieţii şi apoi să stea de vorbă despre comportamentul lor negativ. Dar, când a început să asculte caseta, degetul vinei arăta spre ea. S-a auzit spunând: “Încetează!”, “Nu te apropia de casetofon!”, “Nu pot să-ţi dau acum! Sunt ocupată !”, “Nu!”, “Stai!”, “Stop!” etc.
Nu-i venea să creadă cât de negativă devenise. Ce se întâmplase cu visul ei de a fi un părinte pozitiv ? Ştia că cei mici tânjesc după încurajare, cuvinte de apreciere, impulsuri pozitive. Totuşi, în timpul acelei ore înregistrate, ea s-a descoperit rostind 10 expresii negative pentru fiecare afirmaţie pozitivă. S-a hotărât imediat să se întoarcă cu 180 de grade. Noul ei scop era acum să ofere 10 atitudini pozitive pentru fiecare atitudine negativă şi să vadă diferenţa ce urma să apară în comportamentul copiilor.
N-a fost o sarcină uşoară. Primul aspect la care a început să lucreze a fost să facă cererile într-o manieră pozitivă, nu într-una negativă. În loc să spună “Nu mai sta pe masă!”, a spus “Sari pe podea!”. În loc să spună “Nu atinge radioul!”, a spus “Încercam să ascult muzică pe postul acela. Încearcă, te rog, să mi-l prinzi din nou.” Spre marea ei surpriză, băieţii au devenit mai supuşi. Ea a început să-şi dea seama că acele Nu-uri pe care le rostea copiilor, nu le spuneau niciodată ce să facă. Ataşarea unui caracter pozitiv cererii oferea copiilor nişte linii directoare - o direcţie în care să se îndrepte. Cel de-al doilea lucru pe care a început să-l schimbe a fost răspunsul la cererile copiilor săi. Se părea că, indiferent de ce cer ei, ea se descoperea spunându-le – fără a se gândi prea mult – Nu. Acum a început o abordare pozitivă. Atunci când ei cereau prăjituri între mese, în loc să spună Nu, ea le spunea : “Prăjiturile sunt pentru desert. Le-am păstrat special pentru voi”. Dacă voiau să se uite la televizor, dar nu era o emisiune potrivită, le spunea : “Hai să ne uităm în programul TV şi să vedem la ce oră este o emisiune pe care aţi vrea să o vedeţi”. Apoi, depunea un efort suplimentar pentru a-i ţine pe băieţi implicaţi într-o altă activitate pentru a-şi muta gândul de la televizor.
Desigur că Ioana a descoperit că este imposibil să fii pozitiv tot timpul. Încă mai erau momente când un NU ferm era absolut necesar. Comportamentul nepotrivit trebuia corectat. Iar, din când în când, dacă se simţea obosită sau frustrată, mai rostea şi câte o expresie negativă sub forma criticilor şi ameninţărilor. Dar când se întâmpla aşa, ea îşi reînnoia hotărârea de a folosi regula 10 la 1 – 10 afirmaţii pozitive pentru fiecare expresie negativă”.
3. OBSERVAREA COMPORTAMENTULUI COPIILOR DUPĂ LECTORATUL CU PĂRINŢII
După acest lectorat cu părinţii, am urmărit dacă s-a schimbat ceva în bine în comportamentul copiilor, în modul lor de a privi lucrurile, dar şi în situaţia acestora la învăţătură. Deşi rezultatele nu au apărut imediat, într-o perioadă de câteva săptămâni, comportamentul câtorva copii s-a îmbunătăţit simţitor :
- un băiat (L. C.) cu un fond psihic destul de bun, dar care nu “corespundea” aşteptărilor mamei (îl compara mereu cu fratele mai mare care era un exemplu atât la învăţătură, dar şi la purtare) a început să aibă rezultate mai bune la învăţătură, să fie mai încrezător în forţele proprii. Înainte de acest lectorat, copilul deseori îmi răspundea cu “Nu ştiu”, mai ales la matematică, deşi nici măcar nu încerca să se gândească la problema sau la exerciţiul respectiv. Asta datorită mamei care mereu îi spunea că nu seamănă deloc cu fratele său, că nu o să ajungă “cineva” când va fi mare. Oare mama a încercat să gândească pozitiv în legătură cu fiul ei după întâlnirea cu părinţii? Se pare că da!
- un alt copil ( M. F.) care era unul dintre “năzdrăvanii” clasei, mereu pus pe ceartă şi mereu gata să sară la bătaie, a început să se îndrepte. Deşi până atunci el nu era acceptat decât de 2-3 băieţi, a început să se joace chiar şi cu fetele; una dintre fetiţe a spus : “Ce-o fi cu Florin de s-a cuminţit ?”.
- chiar şi mămica unui copil mi-a spus că de la acel lectorat îi este mult mai uşor cu fiul ei acasă ; dacă până atunci se ruga de el să citească, să înveţe, acum (probabil după ce a aplicat “Metoda DA”) copilul s-a schimbat simţitor.
În zilele noastre mulţi pedagogi consideră aceste întâlniri cu părinţii un lucru depăşit, o pierdere de vreme atât pentru părinţi, cât şi pentru profesori şi învăţători. Însă de ce să nu gândim pozitiv ? De ce să nu credem că – după aceste lectorate – vor avea loc schimbări în bine ?
BIBLIOGRAFIE

1. BADEA, E. Consiliere psihopedagogică. Editura Orion. Bucureşti, 1999 .
2. CREŢU, T. Psihologia vârstelor. CREDIS. Bucureşti, 2001.
3. KUZMA, K. Ascultarea de bunăvoie. Casa de editură Viaţă şi Sănătate. Bucureşti, 200