Repere în educație

Aptitudinile caracterizează latura instrumental-operaţională a personalităţii, organizată în sisteme operaţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă.
Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.
Aptitudinile sunt condiţionate de zestrea ereditară dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individual. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie socio-culturală specifică.
În demersul de consiliere a cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi opţiunile profesionale ale tinerilor - pentru a le spori şansele de succes pe piaţa concurenţială a muncii.
Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională dar mai ales prin inovare şi creativitate. După părerea lui Stephen Hawking, “Inteligența reprezintă capacitatea de a te adapta la schimbări”.
Această capacitate a psihicului uman este un proces complex cu o bogată încărcătură de semnificaţii care a provocat dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie
Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe o aptitudine generală comună, pe care a denumit-o factorul g. Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată apoi de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi.
După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic.
Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă.
Dezvoltarea inteligenţei la copil parcurge succesiv mai multe stadii : senzorio-motor (de la naştere până la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al operaţiilor concrete (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de la 10-11 ani până la 15-16 ani). În stadiul operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.
Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei într-o viziune mult mai flexibilă, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice adecvate. După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare ştiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
Sfârşitul sec. al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei pentru a evalua riguros performanţele elevilor faţă de un veritabil reper al capacităţilor cognitive individule, determinate de zestrea genetică.
Este meritul lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi dezvoltat în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului care a fost extins apoi pentru a măsura inteligenţa omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100.
Proiectul de formare a fiinţei umane, promovat de reforma învăţământului românesc, vizează trei aspecte: individual (împlinirea vocaţională prin cultură), interindividual (echilibru moral-relaţional) şi social (afirmarea prin competenţă profesională).
Problematica tinerei generaţii are tulburătoare semnificaţii în devenirea poporului român, cu tradiţii milenare şi o bogată zestre ereditară, pentru a preveni „şocul viitorului” în condiţiile dezvoltării exponenţiale a ştiinţei, a schimbării modului de acţiune umană şi a integrării economiilor naţionale la scară mondială.
Educația ființei umane începe în familie, se desăvârșește în școală și se continuă tot restul vieții în mediul socio-cultural în care trăiește.
Din păcate, mai există unii părinţi care cred că ei sunt exemplul cel mai potrivit pentru copiii lor. În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe.
Pentru a reflecta la rolul de educator responsabil, vă prezint celebrul decalog din “Pour l’enfant” a lui Geoges Grinda:
1.Copilul este o persoană în devenire: eu îl respect;
2.Copilul este curios: eu discut cu el;
3.Copilul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul;
4.Copilul vrea să-şi asume personalitatea : eu îl ajut să se cunoască;
5.Copilul caută un model: eu îi ofer un exemplu;
6.Copilul descoperă corpul său: eu îi arăt că sănătatea este o forţă;
7.Copilul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce el face;
8.Copilul vrea să devină independent: îl invit să fie responsabil;
9.Copilul nu se cunoaşte decât pe sine: eu îl învăţ şi altele;
10.Copilul are nevoie de un ideal: eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
Deosebit de importante în managementul educaţional de modelare a destinului tinerilor sunt rolurile de bază ale cadrului didactic: planificare, organizare, comunicare, conducere, coordonare, îndrumare, motivare, consiliere, control şi evaluare.
Dascălii cu vocaţie profesională, preocupaţi de propria pregătire psihopedagogică şi de specialitate, se pot adapta uşor la noile cerinţe prin realizarea unor lecţii atractive, susţinute de un material didactic adecvat, extinderea strategiilor activ-participative, centrate pe metodologia operaţionalizării obiectivelor şi pe criterii de performanţă, armonizarea tehnicilor de evaluare predictivă, formativă şi sumativă, tratarea interdisciplinară şi transferul cunoştinţelor într-un cadru motivaţional cu deschidere către viaţă.
Trecerea de la tradiţie la inovaţie, personalizarea actului educational prin diversificarea metodelor interactive, adaptarea curriculumului şcolii la mediul socio-cultural, aplicarea teoriei inteligenţelor multiple, pentru a diversifica abilităţile specifice de a interacţiona eficient cu lumea, constituie puncte de reper în abordarea diferenţiată a conţinutului învăţământului, cunoaşterea elevilor şi a disponibilităţilor acestora de învăţare.
Demersul managerial trebuie să aibă ca finalitate corelarea resurselor materiale, financiare şi umane în structuri organizaţionale optime pentru formarea cu costuri minime a unor tineri responsabili, autonomi şi creativi, dotaţi cu scheme operaţionale flexibile şi cunoştinţe de bază, pentru a face faţă situaţiilor impuse de viaţă.
În scenariile didactice, dascălii veritabili se bazează pe principii didactice eficiente în procesul educaţional: însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor, intuiţia, îmbinarea teoriei cu aplicaţiile practice, însuşirea temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, sistematizarea şi continuitatea, tratarea individuală a elevilor). Indiferent de disciplina predată, o lecţie activă se sprijină pe metode şi procedee active care să insufle elevilor motivaţia de a dobândi cunoştinţe noi, pe cât posibil printr-un studiu activ, intensiv.
Profesorul trebuie să cunoască mecanismele şi finalităţile învăţării pentru a regiza lecţii atractive, de înaltă ţinută ştiinţifică. Trebuie să corecteze eventualele disfuncţionalităţi care apar în demersul didactic printr-o permanentă conexiune inversă.
Originalitatea sa în optimizarea actului educaţional se manifestă în alegerea conţinutului cerut de programa şcolară, a metodelor de predare activ-participative, centrate pe elev, a mijloacelor de învăţământ eficiente realizării obiectivelor propuse, dar şi a relaţiilor stabilite cu elevii într-un cadru motivaţional interactiv, de trăiri cognitive intense, bazate pe fluxuri informative bidirecţionale între educator şi educat.
Din sistemul metodelor de învăţământ fac parte:
-metode de comunicare verbală (expozitive: povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară; interogative : conversaţia, dialogul)
-metode de comunicare scrisă (munca cu manualul, studiul de text)
-metode de explorare a realităţii (directă- învăţarea prin descoperire, observarea independentă, experimentul, studiul de caz, indirectă sau mijlocită – demonstraţia, problematizarea)
-metode de acţiune (operaţionale sau instrumentale): exerciţiile, lucrările de laborator, lucrările practice, tema de cercetare sau proiectul
-metode de evaluare – observare curentă, chestionare orală, control prin lucrări scrise, lucrări practice, aplicarea de teste, verificarea cu ajutorul unor mijloace tehnice, examenele.
Se remarcă eficienţa metodelor activ-participative, de implicare totală a elevului în actul învăţării. Nu trebuie neglijată nici evaluarea, ca înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi decizie, esenţiale pentru determinarea progreselor la învăţătură, conducerea procesului de învăţământ şi perfecţionarea lui continuă. De asemenea, conexiunea inversă (feedback) este o componentă operaţională importantă care asigură controlul procesului educațional.
Evaluarea trebuie să reprezinte nu numai o cuantificare formală a progresului şcolar, ci şi un etalon de reflecţie asupra calităţii procesului educaţional, un feedback pentru fiecare dascăl de a-şi îmbunătăţi modul de predare.
Elevul, la rândul său, trebuie să înţeleagă şi să accepte evaluarea, să fie corect informat asupra progresului şcolar, să fie pus în situaţii de competiţie pentru a-şi cunoaşte nivelul de pregătire. Scopul urmărit este ca elevul să devină un partener activ al scenariilor regizate de către profesor, să participe la propria educare şi pregătire pentru integrarea în societate.
Deplasarea accentului de pe latura informativă a evaluării pe cea formativă, constituirea băncilor de itemi la nivel naţional, promovarea unor criterii obiective de performanţă corelate cu oferta educaţională reprezintă teme de reflecţie pentru factorii decizionali.
Într-un cadru motivaţional adecvat, bacalaureatul constituie momentul adevărului pentru evaluarea calităţii vieţii şcolare, a managementului educaţional şi a responsabilităţii faţă de destinul tinerei generaţii.
În perspectivă, comunităţile locale vor avea un rol important în stabilirea curriculum-ului opţional în funcţie de necesităţile economice, direcţiile de dezvoltare şi aspiraţiile devenirii umane pe termen mediu şi lung.
Natura complexă a procesului de evaluare se manifestă la nivel operaţional, dar şi în câmpul semantic al termenului, se poate analiza ca bilanţ cantitativ sau ca judecată calitativă.
Cuvântul „deontologie” a fost introdus de J. Bertham în lucrarea sa „Deontologia sau ştiinţa moralei” (1834) pentru a face distincţia dintre ceea ce există şi ceea ce trebuie respectat.
Evoluţia ulterioară a deontologiei a căpătat noi semnificaţii pe măsura exercitării profesiunilor şi a diversificării activităţilor umane. În particular, deontologia evaluării se raportează la un set de valori morale cu rol esenţial în procesele educaţionale.
În contextul creşterii calităţii actului educaţional, deontologia procesului de evaluare se află într-o relaţie profundă cu codul deontologic al profesiei de educator. Obiectivitatea evaluării presupune ca educatorul să se detaşeze de abordările sau interpretările personale pentru a nu distorsiona procesul de măsurare a rezultatelor obţinute de elevi.
Erorile subiective de evaluare pot apărea prin efect halo, stereotipii, efect de contrast, efect de proximitate, ecuaţia personală a evaluatorului şi efectul de similaritate, tendinţa plasării centrale a rezultatelor evaluării şi a restrângerii de rang. De aceea, se impune abordarea responsabilă a acţiunii de „evaluare a corectitudinii evaluării” (metaevaluare) – punerea procesului de evaluare sub semnul deontologiei prin introducerea unor parametri măsurabili.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Repere în educație” pot accesa link-ul
https://www.academia.edu/38100343/Repere_in_educatie

Surse de informare
1. Bârzea C., Arta și știința educației, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
2. Neacșu I., Motivație și învățare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
3. Petru I., Logică și educație, Editura Junimea, Iași, 1994
4. Poenaru R., Deontologie generală, Erasmus, București, 1992
5. Radu I. T., Teorie și practică în evaluarea eficienței învățământului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
6. Programul naţional de dezvoltare a competenţelor de evaluare ale cadrelor didactice, Suport curs, CNCEIP, 2008