Rolul cântecului și al audiției în Educaţia Muzicală – perspective pedagogice

Cântecul, conform pedagogului Aurel Ivăşcanu, „este un tot unitar care rezultă din îmbinarea sunetelor muzicale cu cuvântul”. Această scurtă dar profundă definiţie cuprinde esenţa mecanismului global al educaţiei muzicale.
Referitor la rolul cântecului în cadrul educaţiei muzicale oferite elevilor, nu putem fi altfel decât în asentimentul autorului sus menționat, discipol al lui George Breazu, care afirmă într-un studiu: „cântarea este mijlocul de căpetenie al educaţiei muzicale a copiilor şi, în acelaşi timp, forma cea mai accesibilă spre muzică a acopilului”, acest aspect trebuie reţinut şi transmis mai departe tuturor viitorilor pedagogi.
Educaţia Muzică din şcoala de cultură generală are asignată asupra ei un scop bivalent: îmbogăţirea cunoştinţelor elevului şi formarea personalităţii acestuia. Pedagogii secolelor
al XIX-lea și al XX-lea, George Breazu, Edgar Willems, Christine Gauster sau Kodaly Zoltan, raportează folosirea cântecului ca element primordial în predarea şi însuşirea tuturor elementelor de limbaj, pentru dezvoltarea creativităţii copiilor, dar ce mai important lucru pentru dezvoltarea unei personalităţi armonioase.
Ceea ce este de remarcat este modul în care un copil percepe cântecul, acest mecanism global, această „metodă” universală. În mintea fiecărui copil cântecul este un tot unitar, asemenea definiţiei citate anterior, copilul nu aude sunete „izolate” ci aude întregul muzical, de aceea tot timpul în învăţarea unui element „tehnic” al muzicii se va porni de la cântec, de la noţiunea generală uşor perceptibilă la o noţiune particulară, cu o sferă restrânsă, ce poate conţine un element melodic sau ritmic.
O altă caracteristică a cântecului copiilor este sincretismul, o combinaţie a cântecului cu mişcarea şi cu jocul. Un exemplu concret în acest sens îl constituie „folclorul muzical al copiilor” ale cărui elemente de structură sunt bine sistematizate de Constantin Brăiloiu în studiul său intitulat „Ritmul copiilor”, pe care el îl numeşte un „vestigiu al unei moşteniri milenare”.
De menţionat este faptul că pentru o corectă şi eficientă dezvoltare muzicală a copiilor, dascălii au nevoie de un repertoriu foarte bogat de cântece. Tot aici trebuie menţionat faptul că diversitatea acestora este un factor important în dizolvarea aşa numitului sentiment de „plictiseală” ce poate apărea din partea celor mici. Legându-ne un pic de funcţiile pe care le poate avea un cântec în domeniul pus în discuţie, studiile reliefează mai multe, dar noi ne vom apleca atenţia asupra funcţiei didactice, funcţiei educative şi funcţiei estetice ale acestuia.
Funcţia didactică este cea mai „uzată”, dacă putem spune aşa, deoarece cântecul este o cheie ce deschide uşa cunoştinţelor muzicale. Atât elementele ritmice sunt însuşite prin cântec, cât şi cele melodice. Astfel în ceea ce priveşte ritmul toţi marii pedagogi menţionaţi anterior sunt de acord că ritmul copiilor este la fel la toţi copii, unde raporturile reprezentative dintre valori sunt cele de 1-2, fiecare durată orespunzând unei silabe. Contradicţiile dintre aceştia apar în cadrul melodiei, opiniile acestora diferă:
• Edgar Willems afirmă că fiecare copil are genetic întipărit simţul gamei majore, astfel el îndeamnă folosirea cântecelor ce au la bază material sonor caracterizat de pentacordul do-sol;
• Kodaly Zoltan este de partea opusă a opiniei lui Willems, astfel el afirmă că dacă un copil este supus unei educaţii diatonice, acesta nu va putea interpreta intervalica niciodată corect, de aceea el îndeamnă folosirea formaţiunilor prepentatonice anhemitonice, cu un accent mare pe pentatonie.
• Pedagogia românească, ţinând seama de substratul arhaic al scărilor muzicale caracteristice folclorului copiilor, propune însuşirea notelor pornind de la bitonul sol-mi, ce se amplifică progresiv (la, do, re, fă, do2, si). Teoreticianul este George Breazul, care propune un material sonor cu melodii simple, silabice.
Tot pedagogia universală ne îndeamnă ca această trecere de la pre-notaţia muzicală la cea de notaţie muzicală să fie una cât mai „lină”, fără „zguduituri”, fiind tratată ca un proces firesc al evenimentelor ce duc la armonioasa dezvoltare a copilului, acest proces numindu-se învăţare prin intermediul cântecului.
Funcţia estetică a cântecului este cel mai bine reliefată din relaţia textului cu muzica. Literatura muzicală de specialitate conţine numeroase example de astfel de cântece prin care se evidenţiază funcţia estetică a muzicii. De obicei expresivitatea anumiteor intervale sau a semnelor de alteraţie conturează „imagini melodice”, momente artistice imaginative în mintea fiecărui copil. Această funcţie a cântecului, cea estetică, este predominantă deoarece îi trezeşte instincte copilului, şi pune în mişcare atât rolul instructiv cât şi rolul formativ al cântecului, prin care copilul îşi conturează anumite abilităţi. Trebuie reţinut faptul că „muzica se păstrează în noi nu prin explicaţiile teoretice legate de funcţia ei cognitivă şi social-educativă, ci prin frumuseţea cântecelor ascultate şi cântate”, este afirmaţia lui George Văiedanu în cartea sa Cultura estetică şcolară.
Conform autoarei Ana Motora Ionescu, un emerit profesor al pedagogiei muzicale, „ascultarea este una din activităţile specifice, fundamentale, prin care se realizează educaţia muzicală a elevilor, de toate vârstele”. Tot din studiul făcut de aceasta aflăm că audiţia muzicală are două stadii importante, stadiul primar cu un caracter pasiv (de divertisment) şi stadiul avansat unde caracterul se schimbă devenind activ. Această schimbare a caracterului audiţiei trebuie atent modelată sub îndrumarea unui profesor specialist care să-i insufle copilului acea plăcere de a asculta.
Caracterul spontan, primar al audiţiei muzicale cu care se nasc copii este unul dintre modurile în care aceştia descoperă şi asimilează sunetele care îi înconjoară, timbrul vocal al persoanelor dragi (mama, tata, sora, fratele, etc.), dar şi al eventualelor sunete ce prevestesc evenimente neplăcute (scârţâieli, claxon de maşină, etc.). Referitor la muzică, copiilor le place să asculte muzica indiferent de sursa sonoră ce o produce deseori asimilând-o cu mijloacele sonore ce o produce, aceştia neînţelegând că muzica este un „eveniment” sonor specific. Din această cauză trecerea de la stadiul primar la cel avansat trebuie făcut la o vârstă cât de fragedă posibilă.
Copiii trebuie îndrumaţi să ştie cum să asculte, ce să asculte, să ştie ce urmăresc, şi desigur trebuie întrebaţi de ce ascultă şi ce le place la muzica ce o ascultă. Pentru conştientizarea muzicii copiii trebuie să parcurgă etapele de la ascultarea empirică la cea conştientă pentru a-şi dezvolta gustul estetic. Una dintre condiţiile necesare este dezvoltarea atenţiei auditive ce se realizează printr-o muzică adecvată vârstei copiilor, care să stârnească în aceştia dorinţa de „mai mult”, o dorinţă interioară. Această descoperire a „interiorului” fiecărui copil trebuie realizată treptat, dar cel mai important să fie făcută sistematic.
Conform specialiştilor în domeniu sentimentul de „dorinţă” trebuie să vină din partea copiilor, dar trebuie să înceapă cu insuflarea dată de profesor, şi anume printr-un exerciţiu de linişte. La cei mici aceste exerciţii trebuie precedate de scurte povestioare, spuse cu o voce calmă, făcându-i astfel pe ei să descopere ce înseamnă liniştea. După conştientizarea liniştii şi a caracteristicilor ei, copii sunt invitaţi să „rupă” liniştea prin a-şi exprima părerea între un cuvânt vorbit şi unul cântat, alegând o variantă. Se va observa o mai mare pondere spre cuvântul cântat. Tot acum este momentul prielnic de a educa copiii cu privire la deprinderea de a asculta întâi, apoi de a imita. Deseori copiii au tendinţa de a pronunţa cuvinte sau de a cânta odată cu propunătorul.
Audiţiile vor fi alese de la cele mai uşoare la unele mai complexe, pe parcurs adăugându-se sarcini mai avansate. Un exerciţiu foarte bun pentru dezvoltarea audiţiei, dar şi a imaginaţiei, este acela de a ascula cu cei mici cântece înregistrate pe diverse suporturi audio, sau chiar de pe internet, sau muzică instrumentală descriptivă ce cuprinde eventuale onomatopee, sau chiar efecte sonore din natură (ciripir de păsări, sursur de apă, sunetul furtunii, foşnetul vântului, etc.).
Alteori se pot fragmente muzicale ce transmit diferite stări sufleteşti (de tristeţe, de fericire, veselie, etc.). O bună metodă de „deschidere a urechilor” celor mici este participarea cu aceştia la Concerte Educative, aceştia avâd ocazia să vadă şi să audă instrumente muzicale, şi să le asocieze cu diferite stări sufleteşti (vioara-dulce, duioasă, violoncelul-cald, bărbătesc, trompeta-guralivă, entuziastă, etc.).
Pentru ca cei mici să-şi dezvolte tehnica de ascultare în aşa măsură încât să distingă relaţiile de înălţime între sunete (intervalele), se vor realiza multe exerciţii de audiţie şi în acelaşi timp de gesticulare a întălţimii sunetului.
Astfel dorim să încheiem cu un citat al lui Ernest Ansermet care spunea că „Muzica a început prin cântec, dar cântecul este cea mai bună iniţiere posibilă în muzică”.

Bibliografie
1. Ana Motora-Ionescu, „Ascultarea şi audiţia muzicală”, în Îndrumător pentru predarea muzicii la clasele I-IV, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, (p. 24-30);
2. Aurel Ivăşcanu, Cântecul, factor de bază al educaţiei muzicale (în vol. colectiv „Educaţia prin artă şi literatură”);
3. Maria-Agata Timariu, Didactica educaţiei muzicale, suport didactic, anul II, uz intern, Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca, 2013
4. Traian Mârza şi Ileana Szenik, Folclor muzical, Partea a II-a, Conservatorul de muzică ”Gh. Dima” Cluj-Napoca, 1975;
5. Vasile, Vasile, Metodica educaţiei muzicale, Editura Muzicală, Bucureşti, 2004;

Propunător: Negrea Gheorghe Alin
Palatul Copiilor Miercurea Ciuc – Filiala Toplița
Municipiul Toplița, Județul Harghita