Rolul psihologiei pozitive în educație

Prof.gr.did.I Alina Elena Turcescu,
Colegiul Național ”Ion C. Brătianu” Pitești
Articolul prezent își propune să demonstreze necesitatea introducerii psihologiei pozitive în educație. Deși psihologia pozitivă a fost concepută ca practică terapeutică menită să amelioreze deteriorarea indicatorilor sociali generali, ea singură nu poate să constituie remediul. În opinia fondatorului psihologiei pozitive, Martin Seligman, educația este cea mai importantă armă în combaterea și prevenirea problemelor de natură psihologică cu care se confruntă societatea și, mai ales, tinerii. O adevărată epidemie de depresie, pesimism și respect de sine scăzut constatat la tânăra generație este nu doar una dintre cele mai mari amenințări la adresa sănătății mintale, dar, de asemenea, devine o problemă socială și economică gravă.
Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii , depresia mentala este principala cauză de handicap și a devenit din anul 2000 a patra problemă gravă de sănătate în întreaga lume. Mai mult, experţii Organizației Mondiale a Sănătății estimează că până în anul 2020 depresia va deveni a doua cea mai mare problemă de sănătate din lume. De asemenea , susținătorii cei mai de seamă ai psihologiei pozitive, printre care și Seligman, se așteaptă la o epidemie de depresie care va fi deosebit de periculoasă , având în vedere faptul că depresia afectează din ce in ce mai mult persoanele tinere. Conform indicatorului DALY, în grupa de vârstă 15-44 ani depresia este acum a doua mare cauza de invaliditate , în timp ce sinuciderea este una dintre cele mai frecvente cauze de deces în întreaga lume , în special printre tineri ( OMS site-ul oficial , 2010).
În aceste condiții, discuția despre rolul educației, prin școală în special, în ameliorarea și prevenirea acestor probleme, devine una foarte serioasă. Dar educația poate să atingă aceste obiective doar dacă psihologia pozitivă își face loc între practicile și metodele de lucru ale profesorilor. Un studiu realizat de psihologi pe baza un sondaj referitor la publicațiile psihologice apărute de-a lungul a zece ani arată că educația a fost corelată cel mai des cu teme negative, nu pozitive. Acest aspect este valabil și pentru alte domenii de abordare științifică, nu doar pentru educație: cercetările sociologice și psihologice sunt înclinate mai des către patologie și fenomene negative, decât către fericire și fenomene pozitive. Studierea arhivelor electronice referitoare la studii psihologice arată că un articol pozitiv ce vorbește despre bucurie, satisfacție, fericire etc. apare o dată la douăzeci de articole ce tratează emoțiile negative precum anxietate, furie, depresie, agresivitate, prejudecată etc. Însă aici ne preocupă educația. Este, într-adevăr, mult mai ușor să discutăm despre lucrurile negative din educație, să diagnostiăm și analizăm deficiențele, decât ceea ce constituie aspecte pozitive în educație. Este mai ușor să cerți, să pedepsești, în loc să ierți, să îndrepți, să temperezi, să empatizezi. Însă tocmai de aici pleacă întreaga problemă. Abordarea negativă naște negativitate, refuz. Nu-i putem învăța pe elevi să gândească pozitiv și să aibă încredere în ei dacă majoritatea discursurilor cu care îi obișnuim sunt generatoare de emoții negative. La aceasta se adaugă faptul că în întreaga societate și mass-media sunt accentuate mai ales aspectele negative; știrile au devenit momentul de maximă încărcare negativă a zilei în care morții, violatorii, criminalii, hoții, mincinoșii, corupții, infidelii sunt subiectul principal de discuție.
Dar ce este de fapt psihologia pozitivă? Ea a apărut ca o reacție la psihologia clasică ce, după al doilea război mondial, s-a preocupat doar de bolile mintale și problemele psihologice. Această fixare pe patologie a condus la eliminarea din calcule a individului împlinit și, prin aceasta, a faptului că poți folosi în interesul oamenilor punctele forte pe care aceștia le au. Obiectivul declarat al psihologiei pozitive este să schimbe paradigma psihologică spre calitățile oamenilor. Ea se bazează pe trei aspecte fundamentale: experiența de viață pozitivă a celor care experimentează emoții pozitive, exploatarea trăsăturilor pozitive de personalitate cum sunt virtuțile, aptitudinile și accentuarea instituțiilor sociale pozitive cum sunt familia puternică, democrația, educația ce promovează dezvoltarea pozitivă. Psihologia pozitivă se concentrează pe înțelegerea, explicarea și sprijinirea fericirii și bunăstării, precum și pe descoperirea factorilor care influențează aceste stări. Ea nu trebuie confundată cu mult discutata gândire pozitivă care nu se bazează pe informații științifice și consideră în mod dăunător că este suficient să te gândești pozitiv la un lucru ca acela să se întâmple.
Prezența psihologiei pozitive în educație înseamnă preocuparea de a dezvolta la tineri stima de sine, încrederea în sine și sensul vieții pentru a-i putea forma ca membri activi în societate. Această abordare pune în legătură educația cu ideea de învățare pe tot parcursul vieții pentru că obiectivele ei sunt acelea de a construi un model teoretic și aplicativ al unei vieți bune. Pentru acesta este nevoie de renunțarea la abordarea fatalistă care vede în determinările biologice, socio-demografice ale unui individ un fel de date imuabile ce îl fac prizonierul propriilor caracteristici. În opinia lui Seligman, abordările pesimiste despre viitor împiedică dezvoltarea adecvată a unui om. El sugerează că educația trebuie să privească spre viitor, să se concentreze asupra emoțiilor pozitive, angajamentului social, căutarea sensului, armoniei în relațiile umane, realizărilor pozitive, voinței și libertății, sănătății și dezvoltării personale și a rezilienței. Psihologia pozitivă în educație este constituită de exploatarea următoarelor metode: Mai întâi, inducerea unei atitudini optimiste prin schimbarea modului în care persoana interpretează evenimentele într-unul pozitiv; experimentele au arătat că nivelul de toleranță în fața succesului și a eșecului a fost mai mare la grupurile experimentale ce au participat la programe de creștere a rezilienței, în raport cu grupurile de control care nu au participat. A doua metodă este implicarea activă socială a tinerilor pentru că identificarea și punerea la lucru a punctelor forte ale unui individ conduc la dezvoltarea a șase virtuți considerate a fi un fel de clasificare asemenea DSM (Statistica Disfuncțiilor Mentale) doar că centrată pe aspectele pozitive, numite puncte forte ale caracterului și virtuții (CSV), care sunt înțelepciunea, curajul, umanitatea, dreptatea, cumpătarea și transcendența. A treia metodă este încurajarea emoțiilor pozitive. Starea de bine nu este doar efectul unei prosperități, ci și cauza acesteia. Experimentele arată că emoțiile pozitive extind repertoriul de gânduri și modelele de comportament, diminuând, astfel, vulnerabilitatea unei persoane. De asemenea, toate experimentele realizate cu copii au arătat că emoțiile pozitive, motivațiile pozitive au condus la o capacitate de învățare mai rapidă a copiilor decât în cazul abordării unor motivații negative. O metodă concretă în acest sens este aceea în care copiilor li se cere să povestească trei lucruri care s-au soldat cu succes, cu efecte pozitive care s-au petrecut în ziua precedentă, indiferent dacă sunt lucruri importante sau nu, și să explice apoi care este cauza succesului. Cei care au participat la astfel de jocuri au manifestat o prelungire cu până la șase luni a stării de fericire.
În condițiile creșterii stării de depresie și de insatisfacție a vieții personale în rândul tinerilor, introducerea și folosirea acestor metode în educație devine un lucru necesar și urgent. Școala este locul cel mai potrivit pentru punerea în practică a acestor modele de comportament, mai ales că ea este cea care formează într-o măsură semnificativă personalitatea tinerilor.
Bibliografie:
Martin E. P. Seligman, Randal M. Ernstb, Jane Gillhamc, Karen Reivicha, Mark Linkinsd, Positive education: positive psychology and classroom interventions, Oxford Review of Education, Vol. 35, No. 3, June 2009, pp. 293–311