ROLURILE PROFESORULUI

ROLURILE PROFESORULUI

Prof. Iuliana Tomescu, Şcoala Nr. 128, Bucureşti

Din definiţia educaţiei rezultă caracterul conştient, coordonat al infuenţării formării, dezvoltării personalităţii elevilor de către educator. Astfel, rolul conducător al profesorului rămâne una dintre coordonatele de bază ale misiunii sale, dincolo de informarea şi modelarea conduitei prin relaţiile stabilite cu elevii.
Pentru a rezolva problemele actuale ale conducerii cu succes a procesului educaţional, profesorul trebuie format adecvat şi în sens managerial. Pedagogia solicită profesorului capacităţi de conducător, tactul pedagogic, măiestria pedagogică. Profesorul trebuie să se autoevalueze conştient şi realist pentru a sesiza, a înţelege, a aborda şi exercita cu profesionalism conducerea educaţiei şi a instruirii.
Dascălul trebuie iniţiat, format, activat, sprijinit în dobândirea de competenţe care să-i permită să rezolve orice situaţie educaţională, să treacă de la empiric la ştiinţific, raţional, creativ. Pentru a deveni un agent al schimbării, profesorul trebuie să se afirme ca un bun manager al activităţilor educaţionale, al formării şi sprijinirii elevilor, grupurilor sau a altor factori comunitari implicaţi.
Provocările la adresa profesorului sunt tot mai mari, însăşi problematica selectării, formării devine o chestiune de management educaţional. Profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de integrare socioprofesională şi educaţie permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de calitate.
Procesul de învăţământ, ca proces instructiv-educativ, are între caracteristicile sale şi pe aceea că reprezintă un proces managerial. Principiul general al democratizării activităţilor cere participarea celor implicaţi (profesori, elevi) la actul conducerii acţiunilor, pentru realizarea obiectivelor. Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea tradiţională psihopedagogică şi metodică, pot asigura esenţial înţelegerea şi aplicarea relaţiei autoritate-libertate, ca nou sens al educaţiei, prin predare-învăţare şi rezolvarea altor situaţii din procesul educaţional şcolar.
Profesorul nu va putea dezvolta elevul pentru şi prin libertatea raţională şi creativă, dacă el însuşi nu o cunoaşte, nu o înţelege, nu are un comportament de om liber. Reconsiderarea relaţiei autoritate-libertate, orientarea prioritară spre elev, spre obiectivele formativ-educative au generat şi o altă alternativă în sistemul concepţiilor educaţionale- perspectiva umanistă asupra educaţiei. Excesul de control dăunează conduitei fireşti, valorile morale trebuie să joace un rol mai important, omul trebuie format pentru schimbare, afirmarea sa trebuie să fie liberă şi constructivă.
Chiar dacă relaţia profesor-elev este de tip democratic, iar metodele de instruire sunt tot mai participative, procesul de instruire trebuie să fie condus de profesor. Acesta exercită, într-o manieră specifică, toate funcţiile conducerii. Principiul descentralizării manageriale permite înţelegerea obiectivelor şi a modului de rezolvare, participarea directă, asumarea de responsabilităţi şi de către profesor, la nivelul conducerii activităţii în clasă.
Relaţia profesor-elev apare ca un barometru al aplicării principiilor managementului educaţional. În îndeplinirea rolurilor, profesorul antrenează diferite dimensiuni manageriale şi rezolvă probleme de conducere. Profesorul nu mai este doar o sursă de învăţare, ci şi un organizator, coordonator, evaluator al resurselor materiale, didactice, umane şi al condiţiilor necesare realizării obiectivelor instructiv-educative.
Principalele activităţi ale profesorului- proiectarea, organizarea, luarea de decizii, dirijarea învăţării, îndrumarea elevilor, evaluarea, optimizarea procesului educativ- trebuie să fie reinterpretate, pentru eficienţă, şi prin prismă managerială. Se pune problema dacă profesorul trebuie privit în calitate de cadru de conducere sau de execuţie. Profesorul realizează funcţiile manageriale tocmai prin atingerea obiectivelor stabilite la nivelul clasei.
În raport cu nivelurile tradiţionale ale conducerii învăţământului- nivel central, nivel intermediar, nivel concret- profesorul se află la cel de-al treilea nivel, al conducerii operative, directe a procesului instructiv-educativ. În acest sens, profesorul trebuie să adauge şi să optimizeze rolul său tradiţional printr-o nouă concepţie asupra planificării, organizării, asupra relaţiilor cu elevii, cu grupurile de elevi, asupra activizării şi comunicării cu aceştia.
Profesorul-manager va trebui să însuşească şi să aplice şi el noile atribute ale managementului:
• raţionalitatea, argumentarea multiplă pentru schimbare;
• modificarea modului de intervenţie în situaţii concrete, pentru provocarea, diversificarea lor;
• înlocuirea managementului bazat pe control cu unul proiectat pe participare, afirmare, asumare responsabilă, implicarea sa şi a elevilor în diversitatea situaţiilor educaţionale;
• opţiunea strategică pentru comunicare, motivare, participare, formare.
În practica educaţională, rolurile prescrise şi asumate arată profesorului sarcinile, atribuţiile de rezolvat, pentru atingerea cu succes a obiectivelor formării-dezvoltării elevilor. Distribuirea rolurilor profesorului se bazează în principal pe capacităţile dovedite, pe competenţele câştigate. Îndeplinirea lor este însă legată mai ales de afirmarea şi perfecţionarea celor din urmă, astfel încât apare relaţia obiective-capacităţi şi competenţe- metodologia realizării- evaluarea pe criterii de reuşită, succes, progres, eficienţă, calitate. Faţă de acestea, elevii formulează atitudini de aşteptare, expectanţe care devin apoi, prin cunoaşterea lor, impulsuri pentru proiectarea îndeplinirii şi autocorectării comportamentului efectiv de rol. Dacă elevii primesc şi ei atribuţii, sarcini în clasă, atunci sunt afirmate şi alte roluri psihosociale ale profesorlui: de stimulare, de încurajare, de ajutor.
Sociologii deduc rolurile profesorului din funcţiile primite şi asumate, conform statutului profesional stabilit şi reglat din punct de vedere normativ: organizator al procesului de învăţământ, educator, partener al educaţiei, membru al consiliului profesoral.
Formal, profesorului i se atribuie roluri, în raport cu activitatea sa instructiv-educativă, cu ipostazele aferente rezolvării diferitelor obiective sau funcţii, pe care le ocupă şi de care răspunde. La nivelul activităţii în clasă, profesorul are rolul cel mai interactiv, căci, pe lângă cel de predare, are şi rolul de a realiza interacţiunea cu elevii.
Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale, formarea sa interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi sugestii, competenţe de cercetare ameliorativă. Rolul direct de manager al procesului educaţional din clasă nu este străin activităţii curente a profesorului, numai că nu este conştientizat în mod explicit, ci integrat normal în activitatea sa pedagogică.
Rolul de profesor-manager nu-l diminuează pe cel de profesor-educator, ci îl întăreşte, îl sprijină în eficienţă, ca o modalitate de trecere de la empiric la raţional. Profesorul-manager este implicat în conducerea elevilor spre succes, performanţă formativă.
Aspectele activităţii profesorului-manager nu sunt încă clarificate pentru că nu s-a structurat o cultură managerială autentică la nivelul şcolii. Ea se află în stadiul de constituire şi este dominată de ambiguităţile sistemului managerial şcolar, care oscilează între centralizare şi descentralizare.

Bibliografie

1. Iosifescu, S., Manual de management educaţional pentru directorii de unităţi şcolare, Editura ProGnosis, Bucureşti, 2000
2. Joiţa, E., Management educaţional. Profesorul-manager: roluri şi metodologie, Editura Polirom, Bucureşti, 2000
3. Păun, E., Şcoala- abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.