Să apreciem valorile tradiţionale!

Paştele a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel.
Indiferent cum este serbată sau câte tentative de denigrare a celei mai importante sărbători a creştinilor au existat, Hristos a izbutit cea mai strălucită biruinţă ce nu i-a putut fi luată. Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.
În Ardeal sunt numeroase localităţi unde trăiesc două sau chiar mai multe etnii. Sărbătoarea Paştelui aduce tradiţii şi obiceiuri specifice fiecărei etnii. Fiecare zonă păstrează încă sau încearcă să reînvie obiceiurile din străbuni. Printre tradiţiile romanilor catolici din perioada sărbătorilor Pascale, cele din Ardeal sunt de departe cele mai parfumate.
La noi, în comuna Turia din judeţul Covasna, sărbătorile pascale sunt aşteptate cu mare entuziasm în fiecare an, tocmai pentru tradiţiile care au rămas neschimbate. La Paşti tradiţia şi vechile obiceiuri revin în actualitate. Ne mândrim şi noi cu tradiţiile noastre.
Pregătindu-se de sărbătoarea Paștelui în Miercurea, Joia și în Vinerea Mare, femeile pregătesc cozonacul, prăjiturile, mielul și ouăle roşii, a căror încondeiere se distinge pe la noi printr-o varietate mare de modele și culori. Toate acestea reprezintă elementele purtătoare ale simbolului sacrificiului pascal și al Învierii.
Vopsirea de ouă roşii, a căror prezenţă este obligatorie pe masa de Paşti, este cel mai răspândit obicei creştin de Paşte pe la noi. Acest obicei popular are legătură cu cultul fertilităţii, dar şi cu unele întâmplări biblice petrecute după răstignirea lui Hristos. Există mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouă de Paşte şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele spune că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Noi vopsim, de regulă, ouăle de Paşti cu o singură culoare – roşie, amintind de sângele lui Hristos, şi trasăm pe ele cu ceară motive tradiţionale care au tot felul de semnificaţii şi dezvăluie gânduri şi sentimente profunde. Fiecare motiv are un înţeles şi transmite un mesaj celui căruia îi dăruieşti oul încondeiat. Spre exemplu, un bărbat care primeşte un ou pictat cu frunză de stejar va fi puternic, motivele florale semnifică dragostea.
Pe vremuri la vopsitul ouălor se foloseau culori vegetale, preparate după reţete străvechi, transmise din generaţie în generaţie. Plantele folosite în acest scop, în funcţie de momentul când erau recoltate, de timpul de uscare şi de modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată de nuanţe. Cea mai frumoasă culoare roşie se căpăta din cojile de ceapă roşie, din frunzele mărului pădureţ sau din sfeclă roşie. La încondeiatul ouălor contează foarte mult şi atmosfera în care are loc procesul, nimeni nu trebuie să se certe, e nevoie de linişte şi bunătate, altfel ouăle ies mânjite şi “chinuite”.
Participarea la slujba de Înviere este un ritual nelipsit din familiile transilvănene. După slujba de Înviere de la miezul nopţii, are loc prima masă de Paşte în familie.
Masa din prima zi de Paști este un prilej de reunire a familiei. De pe masa de Paști nu pot lipsi mâncărurile tradiţionale: ouăle roșii, friptura de miel, cozonacul, prăjiturile, dar nici vinul.
Mii de etnici maghiari păstrează, în a doua zi a Paştelui Catolic, tradiţia stropitului fetelor şi femeilor, care a fost transmisă din generaţie în generaţie, ca simbol al vieţii şi fertilităţii. Istoricii spun că stropitul este o tradiţie care îşi are originea în perioada precreştină. Până în secolul al XIX-lea, în Transilvania mersul cu stropitul a fost practicat şi de familiile nobiliare. Tradiţia a rămas, dar stropitul s-a modernizat. Potrivit etnografilor, fetele nemăritate erau stropite, în trecut cu apă de fântână, chiar cu câte o găleată întreagă.
În maghiară obiceiul se numeşte “locsolás”. E o zi de sărbătoare aşteptată mai ales de fete nemăritate, care numără oaspeţii ce le trec pragul. Conform tradiţiei, în această zi ele n-ar trebui să iasă din case pentru că riscă să fie duse la fântâni şi udate din cap până în picioare. Acest obicei se păstrează azi mai mult în mediul rural, cu trecerea timpului el modernizându-se. Dacă în trecut se folosea apa, astăzi se foloseşte parfum sau apă de colonie. La noi, în sat, mai apare obiceiul stropirii cu apă. Astfel, unii tineri participă la jocuri de-a v-aţi ascunselea, pregătiţi să stropească cât mai multe persoane.
Primii care pornesc la stropit, încă de dimineaţă, sunt copiii, iar spre după-amiază pornesc flăcăii, în grupuri de patru-cinci, şi bărbaţii. Copiii merg la rude, vecine sau colege, uneori însoţiţi de taţi sau bunici, care doresc să îi înveţe că acest obicei trebuie dus mai departe. Înainte de a le cere fetelor încuviinţare pentru a le stropi, băieţii trebuie să spună câte o poezie veselă, în care se vorbeşte de venirea primăverii şi pe care o învaţă de la bunici, părinţi, de la fraţii mai mari sau de la prieteni. Drept răsplată, ei primesc ouă roşii, prăjituri şi bani.
Poeziile pe care le rostesc tinerii sau bărbaţii înainte de stropit, fac referire atât la miracolul Învierii, cât şi la frumuseţea fetelor şi femeilor, care trebuie stropite, la fel ca florile de primăvară. Stropitorii care vor să fie originali, îşi compun singur poeziile, presărându-le cu glume şi cu epitete potrivite fiecărei fete.
Flăcăii merg la fete acasă şi întreabă părinţii fetelor dacă primesc cu udatul şi le spun motivul pentru care au venit: „Am auzit că aveţi un trandafir, am venit să-l udăm, ca să nu se ofilească." Alţii sunt mai poeţi: „Într-un coş cu viorele/Cântă două păsărele/Păsările ciripesc/Îmi daţi voie să stropesc?", „Eu sunt micul grădinar/ cu sticluţa-n buzunar/ şi-am venit la dumneavoastră/să ud floarea din fereastră.”, „Am auzit c-aveţi o floare/ Şi-am venit ca s-o udăm /Să crească, să-nflorească/Şi mulţi ani să trăiască!”. După ce fetele sunt stropite cu parfum, „stropitorii" sunt poftiţi la masă şi ospătaţi cu ouă roşii, cozonaci şi băuturi. Grupurile de „stropitori" colindă tot satul, pentru ca nici o fată să nu rămână nestropită.
Bărbaţii încep cu femeile din familie, apoi merg la rude şi prieteni. Ritualul stropitului se termină, de regulă, seara târziu, când ei ajung acasă destul de obosiţi după numeroase vizite în care cu greu pot refuza generozitatea gazdelor, iar fetele se grăbesc să facă o baie pentru a scăpa de mirosurile de parfum.
Obiceiul stropitului ar avea, se spune, rădăcini foarte vechi, de mai bine de două mii de ani, de când evreii i-ar fi stropit cu apă pe adepţii lui Iisus care aduceau vestea Învierii. Unii etnografi sunt, însă, de părere că este vorba despre o tradiţie precreştină, practicată de popoarele cu origine germanică în cinstea zeiţei Ostera, a fertilităţii şi a primăverii, obicei care s-a perpetuat şi a fost preluat apoi şi de maghiari şi chiar şi de către românii din Ardeal. Tradiţia spune că fetele sau femeile care sunt stropite vor avea noroc tot anul, vor fi frumoase şi proaspete şi vor da naştere la copii sănătoşi, iar bărbaţii care ignoră acest obicei, ar putea să aibă ghinion de-a lungul anului.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Este o sărbătoare plină de semnificaţii şi simboluri, cu tradiţii şi obiceiuri frumoase, păstrate cu sfinţenie.
Alberto Lleras Camargo afirma că “Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor”, aşa că noi dascălii avem marea sarcină de a desrădăcina tradiţiile poporului nostru, de a le face cunoscute, atăt cât se poate, şi de a le transmite tinerei generaţii.