SCRIERE, ORTOGRAFIE, PUNCTUAŢIE

I. ORTOGRAFIE. PUNCTUAŢIE. REPERE TEORETICE

1. SCRIERE, ORTOGRAFIE, PUNCTUAŢIE

Limba este primul semn de identitate al unui popor. Şi, desigur,
instrumentul esenţial al culturii sale.
„Limba este un fenomen complex, un fenomen istoric susceptibil de
evoluţie, de schimbare. Reprezintă un sistem care înglobează un
număr imens de elemente care se organizează şi funcţionează pe
baza relaţiilor variate şi complicate, care se stabilesc între
ele.”
Diversele discipline lingvistice–fonetică, fonologie, gramatică,
lexicologie–care se ocupă de anumite aspecte ale limbii, de
anumite componente ale ei, au apărut din dificultatea de a aborda
global fenomenul şi de a-l cuprinde destul de detaliat şi de
profund.
Limba presupune (alături de un număr de cuvinte) un ansamblu de
reguli, a căror aplicare conduce la realizarea comunicării şi că
încălcarea acestor reguli este sursa greşelilor.
„Limbajul articulat reprezintă o realizare normală şi
fundamentală, cea orală, şi una secundară şi derivată, cea
scrisă. Scrierea este deci o copie aproximativă a limbii vorbite,
pe care o reprezintă cu ajutorul unui sistem de semne
convenţionale.” Scrisul este un mijloc eficient, cu o vechime
apreciabil de mare, de stocare şi de transmitere de informaţii.
Scrisul oferă mari posibilităţi de cizelare a propoziţiilor, a
frazelor scrise, deoarece cel care scrie poate reveni asupra
textului, formulându-l mai clar, mai precis. Scrisul devine un
minunat instrument pentru exprimarea orală, dând posibilitatea
omului de a-şi perfecţiona vorbirea.
Cel ce scrie este lipsit de o serie de mijloace de exprimare cum ar
fi: mimică, gesturi, intonaţie, vibraţii ale timbrului vocal,
pauză, accente. De accea, pentru a da acelaşi sens şi forme
limbajului scris, pentru a realiza toate acestea este necesară
cunoaşterea corectă a ortografiei şi punctuaţiei. Scrierea
implică direct citirea, deoarece se citeşte succesiv în gând,
sau cu voce tare tot ceea ce se scrie. În limbajul scris există
posibilitatea de a se cântări fiecare cuvânt, de a se reveni
asupra formulării, de a se corecta eventualele greşeli sau
inexactităţi fără ca efortul depus în acest sens să fie
vizibil.
În procesul scrierii are loc o activitate intelectuală completă
şi complexă, astfel încât scrierea este un foarte bun mijloc
pentru cultivarea gândirii logice.
„Scrierile uzuale alfabetice, aşa cum este şi cea a limbii
române, îşi îndeplinesc funcţia esenţială de comunicare pe
baza unei anumite analize a secvenţei vorbite, reproducând şi
delimitând cu aproximaţie unităţile diverselor niveluri ale
acesteia”. ,,Aspectul formal al corectitudinii scrierii face
obiectul reglementărilor ortografiei şi ale punctuaţiei”.
Ortografia stabileşte corectitudinea formală a domeniilor celor
mai întinse ale scrierii, supunând normelor ei folosirea
sistemului de semne grafice adoptat, relaţiile scrierii cu
sistemul, cu structura şi cu normele limbii literare, în primul
rând cu pronunţia, dar şi cu situaţii de scriere fără
legătură cu realitatea fonică reprezentată.
În sens restrâns, ortografia priveşte scrierea corectă la
nivelul cuvântului; în sens larg, ea include şi scrierea corectă
la nivelurile superioare cuvântului (punctuaţia).
Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de
a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului
vorbirii.
Semnele de punctuaţie au caracter convenţional, pentru că forma
lor nu este cerută de natura conţinutului exprimat.
Semnul grafic numit punct marchează pauza care se face în vorbire
între propoziţii sau fraze independente ca înţeles. El se scrie
de asemenea la sfârşitul unor fraze şi propoziţii independente,
grupuri de cuvinte izolate care echivalează cu propoziţii
independente şi după care vorbirea nu mai continuă.
Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca
intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative.
Se scrie semnul întrebării după cuvintele, grupurile de cuvinte,
propoziţiile şi frazele care au un caracter interogativ şi care
sunt întrebări directe, după un pasaj interogativ în care se
redau spusele cuiva în vorbire indirectă fără a se folosi verbe
de declaraţie şi conjuncţii, după propoziţiile interogative
retorice.
Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a
propoziţiilor exclamative sau imperative. Se mai scrie de asemenea
după interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective
şi sunt considerate cuvinte sau părţi de frază independente.
Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi
unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. Virgula arată
felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor
constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta
este funcţia gramaticală a virgulei.
De asemenea, virgula marchează grafic anumite pauze scurte făcute
în cursul rostirii unei propoziţii sau fraze, servind la redarea
grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei. Se mai foloseşte
pentru a reda grafic pauzele scurte ori de câte ori marcarea lor
este considerată necesară de către autor.
Punctul şi virgula este semnul de punctuaţie care marchează o
pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică
decât cea redată prim punct.
O astfel de pauză este adesea necesară pentru a despărţi
propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi
relativ independente în cadrul unei fraze. Fraza câştigă astfel
în claritate şi se evită legarea greşită a unei subordonate
dinaintea pauzei marcate prin punct şi virgulă de propoziţia
imediat următoare. Alteori, punctul şi virgula corespunde unei
pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază
care urmează e o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor
afirmate anterior.
Două puncte anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o
explicaţie, o concluzie şi marchează totodată o pauză, în
general mai mică decât pauza indicată de punct. Ele se scriu
atât la sfârşitul unei fraze, cât şi în interiorul ei.
Ghilimelele (semnele citării) sunt semne grafice care se
întrebuinţează atunci când se reproduce întocmai un text spus
sau scris de cineva. Ele se scriu la începutul şi la sfârşitul
citării, închizând astfel vorbirea directă.
Acelaşi semn de punctuaţie (-) are două funcţii cu totul
diferite: linia de dialog care indică începutul vorbirii fiecărei
persoane care ia parte la o convorbire, iar linia de pauză
marchează pauza dintre diferite părţi ale propoziţiei, dintre
propoziţii şi fraze.
Parantezele rotunde ( ) sau drepte [ ] arată un adaos în
interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Parantezele rotunde
cuprind o explicaţie, o precizare, un amănunt, care îmbogăţesc
înţelesul propoziţiei sau al frazei de care sunt legate. În
acest sens, parantezele au aceeaşi funcţie ca linia de pauză sau
virgula, când acestea cuprind comunicări care explică sau
întregesc propoziţia sau fraza în interiorul căreia se află.
Parantezele drepte se folosesc cu scopul de a închide un adaos
făcut de noi într-un text citit. Ele ajută deci la separarea
spuselor noastre de ale altuia ori de câte ori este nevoie să
intervenim cu o lămurire. Se închid de asemenea între paranteze
drepte cuvintele sau semnele de punctuaţie asupra cărora vrem să
atragem atenţia cititorului.
Punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre
deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul
unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică o întrerupere a
şirului vorbirii.
Comunicarea care este aşezată înaintea pauzelor redate în scris
prin punctele de suspensie are întotdeauna o intonaţie
caracteristică: când pauza este neintenţionată, intonaţia este
descendentă, iar când pauza este intenţionată, intonaţia
comunicării este ascendentă.
Cratima se foloseşte în repetiţii; în interiorul unor expresii
formate din două substantive, un substantiv şi un adverb, din
două adverbe sau din două interjecţii; între două numerale,
pentru a arăta că indicaţia numerică este aproximativă; între
cuvintele care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de
timp.
Din mulţimea semnelor de punctuaţie, la clasa I şi a II-a se
studiază următoarele: punctul, semnul întrebării, semnul
exclamării, linia de dialog, două puncte, virgula (numai în cazul
substantivelor în vocativ şi în enumerare).
Scrierea limbii române utilizează două sisteme de elemente
grafice- literele şi semnele ortografice - şi un set de reguli de
redare în scris a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte, precum
şi de despărţire la capăt de rând.
Semnele ortografice, în sens strict, sunt semne auxiliare folosite
în scris, de regulă la nivelul cuvântului- în interiorul unor
cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care
formează o unitate-, precum şi în unele abrevieri.
Apostroful este singurul semn exclusiv ortografic şi este folosit
rar în ortografia românească actuală.
În limba literară, apostroful marchează, mai ales în stilul
publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absenţa
accidentală a primei sau a primelor două cifre; în unele
împrumuturi din alte limbi. El notează căderea accidentală a
unui sunet, a mai multor sunete sau silabe.
Bara oblică este folosită în formule distributive care cuprind
numele unor unităţi de măsură şi care pot fi abreviate şi
neabreviate.
Blancul constă în absenţa oricărui semn. Cuvintele se
delimitează grafic prin blancuri. Potrivit statutului
lexico-gramatical şi sensului lor, funcţia primcipală a blancului
fiind aceea de semn de delimitare şi separare a cuvintelor sau a
elementelor componente ale unor cuvinte compuse, ale locuţiunilor
şi ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte. Poate preceda sau
urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanţele scrierii
limbii române (de tipar, la calculator, la maşină), blancul nu
precedă, în general, semnele de punctuaţie, dar le urmează.
Cratima se foloseşte între cuvintele sau în interiorul unui
cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau
dimpotrivă, de a despărţi elementele în cauză. Astfel, cratima
leagă cuvinte pronunţate fără pauză, unele interjecţii
identice, repetate accidental, anumite prefixe de baza derivatului,
articolul hotărât enclitic sau desinenţa de unele cuvinte greu
flexionabile, componentele ale unor abevieri.
Ea desparte silabele unui cuvânt pronunţat sacadat, segmentele
unui cuvânt în cazul despărţirii acestuia la capăt de rând.
Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.
Linia de pauză este utilizată în scrierea unor cuvinte compuse
complexe care cuprind cel puţin un cuvânt compus scris cu
cratimă.
În această situaţie nu este precedată sau urmată de blanc.
Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea
abrevierilor, precum şi la notarea în cifre a datei.
Virgula se foloseşte uneori cu o funcţie asemănătoare cu a
cratimei.
Distincţia semne ortografice-semne de punctuaţie este într-o
anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea
corectă în sens larg include şi punctuaţia, ci şi deoarece
punctul este mai ales semn de punctuaţie, virgula, deşi semn de
punctuaţie, priveşte într-o anumită măsură şi ortografia în
sens strict, iar cratima este un semn preponderent ortografic.
În ceea ce urmează voi prezenta cazurile în care punctul, virgula
şi cratima sunt semne ortografice.
Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea
abevierilor şi anume după cele care păstrează una sau mai multe
litere din partea iniţială a cuvântului abreviat, nu şi ultima
lui literă (etc., ian., id., nr., v. pentru et caetera, ianuarie,
idem, numărul, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. de
la Ion).
Nu sunt urmate de punct:
• abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cca,
dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;
• abrevierile numelor punctelor cardinale (N, S, E, V);
• simbolurile majorităţii unităţilor de măsură:cm, m, kg
pentru centimetru, metru, kilogram;
• simbolurile unor termeni din domeniul ştiinţific şi tehnic:
matematică, fizică (A pentru arie, N pentru număr natural),
chimie (simbolurile elementelor chimice: C, Cl, Mg pentru carbon,
clor, magneziu), medicină (Rh).
Punctul se foloseşte şi la notarea în cifre a datei (18.03.2007).
Virgula, deşi este semn de punctuaţie, se foloseşte uneori cu o
funcţie asemănătoare cu a cratimei:
• în interiorul unor locuţiuni adverbiale cu structură
simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău;
• între interjecţii identice care se repetă (boc, boc; cioc,
cioc; hai, hai) sau între interjecţii cu valoare apropiată
(trosc, pleosc);
• între cuvinte care se repetă identic (doar, doar), sau cu
unele modificări (încet, încetişor).
Cratima, ca semn ortografic, indică rostirea împreună a două sau
mai multe cuvinte sau se foloseşte în scrierea unor cuvinte
compuse, la despărţirea cuvintelor în silabe.
Ca semn de punctuaţie, punctul marchează pauza care se face în
vorbire între propoziţii sau fraze independente ca înţeles,
virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi
unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei; marchează
grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei
propoziţii sau fraze, iar cratima se foloseşte în repetiţii
(încet-încet), în interiorul unor expresii formate din două
substantive, un substantiv şi un adverb, din două advebre sau din
două interjecţii (calea-valea, câine-câineşte, ici-colo,
talmeş-balmeş), între două numerale (doi-trei), între cuvintele
care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp
(Bucureşti-Ploieşti; 6 martie-15 aprilie).
Atât ortografia cât şi punctuaţia se bazează pe reguli sau
norme obligatorii, care nefiind absolut rigide, din diverse motive
admit şi excepţii sau abateri. Respectarea regulilor ortografice
şi de punctuaţie şi cunoaşterea excepţiilor asigură un grad
sporit de utilizare adecvată a aspectului model, literar, cult al
unei limbi.