Sezatorile si uratorile specifice acestora

În sufletul satului găsim tradiții unice, printre care și inedita șezătoare. Şezătorile, rareori numite şi habă sau clacă, se organizau în serile lungi de iarnă, cu excepţia zilelor de marţi şi vineri, când nu se torcea, a duminicilor și a zilelor de sărbătoare. Acestea au reprezentat întâlniri ale femeilor din sat pentru a toarce lâna, cânepa, inul, a curăța porumbul, a croșeta, a coase. Însă atmosfera șezătorilor nu se limita doar la munca în sine. În cadrul acestora fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, se cânta, se rosteau balade, ghicitori sau zicale, precum și jocuri colective. Șezătorile aveau atât rolul de a implica tineretul în activități tradiționale și a le transmite mai departe dar totodată de a favoriza întâlnirea acestora. Pe lângă poveștile despre viața satului, despre oamenii și întâmplările din localitate, femeile ajungeau până în punctul de a hotărâ cine cu cine se căsătorește sau care cupluri se vor despărți.
Gazda șezătorii era aleasă din timp pentru a preîntâmpina anumite aspecte care ar determina participanții să se sfiască de la anumite aspecte ce țin de această tradiție. Camera trebuia să fie încăpătoare, iar musafirii erau serviți cu mâncăruri tradiționale (sarmale, plăcinte, gogoși. Etc.) precum și cu vin sau țuică fiartă, fiind răsplătită de musafiri prin muncă sau anumite bunuri materiale precum lemne de foc, făină, zahăr, sau altele.
Din acest registru special al șezătorii fac parte și urătorile specifice de șezătoare. Transmise prin viu grai acestea reprezintă expresii culturale unice ale tradiției populare românești. În cadrul unei șezători descoperim urători spefice pentru fiecare moment al acesteia: urătorile de început de șezătoare prin care musafirii cer permisiunea gazdei, urători de joc, urători rostite de fetele și feciorii din cadrul șezătorii, precum și strigăturile și urătorile specifice momentului final al șezătorii.
Șezătoarea – o frumoasă tradiție păstrată de-a lungul anilor cu sfințenie de bătrânii satului, azi a început să-și piardă definiția pentru tineri. Din sursele actuale descoperim că în puține zone rurale din Transilvania, Botoșani și Maramureș acestea încă mai sunt practicate.
“Tradiția adevărată e singura merinde sufletească” spunea Liviu Rebreanu. Lumea din care face parte țăranul român a fost întotdeauna plină de obiceiuri și tradiții inedite, prin care oamenii au încercat să dea însemnătate anumitor momente sau întâmplări din viața lor.
Sărbătorile de iarnă, implicit nașterea Domnului, au reprezentat dintotdeauna o perioadă importantă pentru creștinii ortodocși, o perioadă de liniște, propice pentru insuflarea dragostei pentru tradiții copiilor.
“Veșnicia s-a născut la sat” afirma Lucian Blaga. Aici în sufletul satului găsim tradiții unice, care acum în secolul vitezei din păcate au început să se piardă. Ignatul, Moș Ajunul, bradul de Crăciun, Plugușorul, Sorcova și nelipsitele colinde ajung în casele fiecărui român în această perioadă..
Unul dintre obiceiurile străvechi în preajma sărbătorilor de iarnă era și unica şezătoare. Şezătorile, rareori numite şi habă sau clacă, se organizau în serile lungi de iarnă, cu excepţia zilelor de marţi şi vineri, când nu se torcea, a duminicilor și a zilelor de sărbătoare. Acestea au reprezentat întâlniri ale femeilor din sat pentru a toarce lâna, cânepa, inul, a curăța porumbul, a croșeta, a coase. Însă atmosfera șezătorilor nu se limita doar la munca în sine. În cadrul acestora fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, se cânta, se rosteau balade, ghicitori sau zicale, precum și jocuri colective (“de-a fântâna”, „de-a cioarecu”, „puica zburătoare” ș.a.).
Gazda șezătorii era aleasă din timp pentru a preîntâmpina anumite aspecte care ar determina participanții să se sfiască de la anumite aspecte ce țin de această tradiție. Camera trebuia să fie încăpătoare, iar musafirii erau serviți cu mâncăruri tradiționale (sarmale, plăcinte, gogoși. Etc.) precum și cu vin sau țuică fiartă, fiind răsplătită de musafiri prin muncă sau anumite bunuri materiale precum lemne de foc, făină, zahăr, sau altele.
Din acest registru special al șezătorii fac parte și urătorile specifice de șezătoare. Transmise prin viu grai acestea reprezintă expresii culturale unice ale tradiției populare românești.
În cadrul desfășurării unei șezători descoperim urători specifice pentru fiecare moment al acesteia. Mai întâi musafirii cereau permisiunea gazdei pentru a desfășura șezătoarea:
“Bună vreme, gazdă aleasă!
Noi ne-am strâns cu mic, cu mare
Şi-am venit la şezătoare.
Bucuroşi de oaspeţi?”
Gazda răspundea voioasă în același registru:
“Bucuroşi, bucuroşi!
Vă urăm un bun sosit!
Şi ne pare tare bine
Că din nou ne-am întâlnit.
Frunză verde de cicoare,
Vă poftim la şezătoare!
Să cântăm şi să jucăm,
Cu toţi să ne bucurăm.
Să-i cinstim pe-acei străbuni
Ce ne-au dăruit pe lume
O ţară cu obiceiuri bune.”
Muzicanții buni cunoscători ai obiceiurilor locale își ocupau locurile prestabilite și interpretau melodii de joc. Atmosfera creștea în veselie și bună dispoziție. Toată lumea ieșea la joc, până își rupeau opincile.
“Când aud de şezătoare
Joc ţărâna sub picioare
Când aud de zi de lucru
Mi se-ngreunează trupul!
Bate pasul, măi băiete,
Nu mai sta lângă perete
Ia fata şi-o învârteşte
Şi o joacă româneşte!”
Feciorii strigau:
„Când mă prind cu mândra-n joc,
Din călcâie iese foc.
Iese foc şi sar scântei
Că eu joc de dragul ei.
E frumoasă şi voinică
Şi de lucru nu-i e frică
E fată de omenie
Aşa cum îmi place mie.
Fata care joacă bine
Ad-o Doamne lângă mine,
Fata care joacă rău
Du-o-n vale la pârău.”
Fetele răspundeau:
“Badea-i om de omenie,
Se cunoaşte dintr-o mie
Când vine în şezătoare
Cu cămaşa albă floare.”
Șezătorile aveau atât rolul de a implica tineretul în activități tradiționale și a le transmite mai departe dar totodată de a favoriza întâlnirea acestora. Pe lângă poveștile despre viața satului, despre oamenii și întâmplările din localitate, femeile ajungeau până în punctul de a hotărâ cine cu cine se căsătorește sau care cupluri se vor despărți. Și pentru acest moment găsim urători specifice:
“Mărita-m-aş mărita,
Cu suveica nu ştiu da,
Pâinea n-o ştiu frământa,
Dar de pită n-ar fi bai,
Că nu ştiu face mălai.
Nici de mălai n-ar fi hibă,
Nu ştiu face mămăligă!
Omul leneş de-ajutat?
Dacă lenea îl stăpâneşte
Singur este vinovat!
Cine ziua nu munceşte
Doarme noaptea nemâncat!
La mândruţă jucăuşă
Stă gunoiul după uşă
Şi podeaua-i nespălată
Şi-a rămas nemăritată!”
Chiar și pentru momentele amuzante ale șezătorii existau strigături specifice:
“Frunzuliţă grâu mărunt,
Vreau o glumă să ascult!
- Bună ziua, mătuşică!
- Lapte acru-n putinică!
- Ce mai este nou prin sat?
- L-am avut dar l-am vărsat?
- Mătuşică, eşti cam surdă?
- N-are baba, n-are urdă!
*Într-o noapte de Crăciun
Mă sui într-un alun
Şi mâncai atâtea mere,
De mă săturai de pere!
*Pe cel deal îndelungat
Fuge domnul Mălai cald
Şi cu doamna Mămăligă,
Amândoi într-o tiligă!
Stai Mălaie, nu te duce
Că te scald în lapte dulce!”
La sfârșitul șezătorii pe lângă strigăturile specifice, participanții spuneau urători pentru gazde:
“Foaie verde, bob năut,
Timpul iute a trecut,
Am jucat şi am cântat,
Tare ne-am mai bucurat!
Foaie verde, trei grăunte
Vă dea Domnul sănătate,
Mult noroc și spor în toate!
Să vă fie anul bun,
Ca un măr, ca un prun!
Să vă fie clipa bună
Şi dulce ca o alună,
Să vă bucuraţi de soare,
S-aveti feţe zâmbitoare,
Să vă încunune steaua,
Să vă lumineze neaua!
S-aveţi pasul ca aripa,
Să vă fie clară clipa
Peste iarna somnoroasă
Bucurii s-aveţi în casă!
Foaie verde, mărgărit,
Șezătoarea am sfârșit.
La sfârșit de șezătoare
Să facem o horă mare!”
Șezătoarea – o frumoasă tradiție păstrată de-a lungul anilor cu sfințenie de bătrânii satului, azi a început să-și piardă definiția pentru tineri. Din sursele actuale descoperim că în puține zone rurale din Transilvania, Botoșani și Maramureș acestea încă mai sunt practicate. Acest zone, ca de exemplu, Vorona, Stăuceni sau Mărișel, sunt localități care încă mai păstrează valorile autentice ale culturii tradiționale românești și în care se încearcă perpetuarea tradițiilor în rândul tinerilor. Este de reținut ideea unui filozof spaniol: „Un popor fără tradiții este un popor fără viitor.”

BIBLIOGRAFIE:
 2011, Tradiții și obiceiuri românești, Editura Flacăra.
 http://cadoultraditional.ro/traditii-si-obiceiuri
 http://www.leonardo.snspa.ro/romania/traditii_craciunul.htm