Stimularea învățării prin lectura de cercetare. Reflecții asupra publicisticii lui Augustin Buzura

Stimularea învățării prin lectura de cercetare.
Reflecții asupra publicisticii lui Augustin Buzura

Asimilarea informațiilor cu privire la spiritul epocii postbelice,
cu precădere a fenomenului ideologic care amprentează puternic
viața culturală a Generației ’60, necesită strategii didactice
menite a stimula curiozitatea și interesul elevilor, în special la
clasele de filologie sau de stiințe socio-umane. Subiectul vizează
interdisciplinaritatea, fiind la confluența mai multor domenii de
cunoaștere: literatura, istoria, filosofia, sociologia. Dincolo de
cunoștințele transmise la clasă și a celor regăsibile în
manualele școlare sau chiar a lecturării romanelor consacrate,
deosebit de relevante în surprinderea de către elevi a dinamicii
acestei etape din istoria culturii noastre sunt direcțiile pe care
le deschide cercetarea articolelor publicistice din epocă.
Propunem, în acest sens, lectura de cercetare a articolelor semnate
de romancierul Augustin Buzura și publicate în revista Tribuna din
Cluj, reunite ulterior în volumul „Bloc notes” (Editura Dacia,
1981).
Alături de Marin Preda sau Octavian Paler, Augustin Buzura se
înscrie în categoria intelectualilor a căror activitate
publicistică este relevantă în configurarea dimensiunilor
culturale, sociale și politice ale perioadei vizate.
Spirit reflexiv, fin observator al mecanismelor psiho-sufletești
manifestate în contextele coercitive ale restricțiilor regimului
comunist din a doua jumatate a secolului trecut, Augustin Buzura
este scriitorul care atinge limitele prohibite ale adevărului
social și politic, dar mai ales cultural și scoate la lumină, în
plină dictatură, esența artei, rolul exponențial al literaturii
și valorile autentice universale.
Desigur, a spune anumite lucruri ce vizează în mod subversiv dogma
totalitară cu aluzii explicite la adresa cenzurii, a lipsei de
libertate, a servilismului sau a obscurantismului pregnant in
epocă, presupune o voință puternică, o înțelegere clară a
situațiilor extreme, dar în același timp și un risc expus și
asumat fără echivoc de către scriitor.
Dincolo de romanele sale de reflecție psiho-sociologică sau
istorico-politică, Augustin Buzura dovedește o vocație eseistică
redutabilă, concepțiile estetice și atitudinile nonconformiste
ale autorului se regăsesc și în publicistica acestuia, de o
înaltă densitate ideologică și forță vizionară. Mai mult
chiar, eseurile stau ca mărturie a contextelor defavorabile din
toate sferele culturale, generate de represiunile și recluziunile
intelectuale ale epocii și se constituie ca un impuls de
resuscitare a esteticului în marele vacarm socialist.
„A fi tu insuți”, „Cât știm și cât spunem”, „Între
aparențe și realitate”, „Nevoia de dreptate, de adevar, de
nou”, „Iesirea din dogma” sau „Dincolo de cuvinte si
comodități”, „Braţele balanţei” sunt câteva titluri care,
pe fundalul înțelegerii optime a contextului politic, suscită
curiozitatea elevilor cu privire la dinamica acelei epoci. Cu un
profund substrat insurgent, eseurile dezvăluie mefiența si
pozițiile protestatare ale autorului față de doctrina politică
ale cărei imperative reverberau puternic în domeniul
socio-cultural. Uneori atacă pe față, metodic și cu
dezinvoltură, alteori cu o inteligență ascuțită și cu o ironie
fină, camuflează idei conspirative într-un cod obscurizat al
limbajului din care se întrevedeau adevăratele sensuri.
Aproape cu fiecare articol, Augustin Buzura creează ocazii pentru a
devoala adevărurile opacizate de cenzură. Fie prin trimiteri la
contexte similare din alte țări aflate sub dictatură (cum ar fi
cazul coloniei Dignidad din îndepărtata Chile), fie prin scurte
recenzii ale unor opere care prezintă prin însuși conținutul lor
mecanismele agresiunii dictatoriale, abrutizările, mistificările
totalitare și consecințele lor pe plan social, cultural ori
psihologic: degradarea personalității umane, înjosirea sau
atrofierea ei și instaurarea unui climat dominat de frică și
insecuritate. Se remarcă așadar articolul despre 451˚ Fafrenheit
de Ray Bradbury, menţionările despre Aldous Huxley cu a sa Brave
New World sau eseurile despre cartea lui Max Gallo Italia lui
Mussolini? in care evocarea nazismului german, a fascismului sau a
mecanismelor corozive ale totalitarismului capătă, dincolo de
considerațiile exegetice, un profund accent aluziv, trimiţând
înspre realitatea autohtonă.
In articolul „Iesirea din dogmă”, eseistul invocă rafala de
aer
proaspat din 1965 când cătușele cenzurii se dezmorțiseră
puțin. Scriitorul își ascuțește condeiul și răbufnește
intempestiv, minimalizând limbajul criptic și regulile
apăsătoare. Privirea retrospectivă, de o penetranţă iscoditoare
dispersează orice urma de disimulare: “Cine a urmărit cu
atenție drumul de la ultimul război și până astăzi ¬– scrie
autorul referindu-se la evoluția literaturii române – când se
află la ora deplinei maturități, cine a cunoscut teroarea
rețetei unice si lumea debilă, ireală, formată de aceasta, cine
s-a gândit la energia cheltuită de atâtea valori pentru a se
sustrage punctajului, pentru a lărgi ochiurile plasei, la
conştiinţele deformate și la ființele crescute strâmb într-un
univers umilit de dogmă, va ști să aprecieze cum se cuvine
dreptul dobândit de scriitor in anul 1965 de a fi el însuși, de a
nu-i fi frica să spună ce gândește, ce crede, de a nu-i fi
frică să se simtă om întreg, liber în țara lui.” (Iesirea
din dogmă, pag 106). Aluziile la aspectele politice ale vremii,
întâlnite la tot pasul în volum, constituie un substrat ce
întreține obsesia de libertate și de deschidere culturală, de
ierarhizare valorică și descătușare spirituală, în așteptarea
spargerii “zidului andreevian” care – cum spune autorul – se
resimte cu atât mai dureros cu cât știi ce inseamnă lumina”.
(Sub ziduri, pag.148).
Cele mai multe eseuri din „Bloc notes” sunt însă consacrate
reabilitării percepției asupra artei, în special asupra
literaturii, asupra mecanismelor și tehnicilor de scriere a
operelor sau de creare a personajelor, subliniind in repetate
rânduri rolul incontestabil al literaturii pentru societate și
nevoia acută de depolitizare în numele valorii și a creațiilor
autentice: „dar atât opera literară, cât și cei cărora li se
adresează se pot împlini cu adevărat numai în climatul
binefăcător al libertății de creație; semilibertatea,
libertatea parțială, limitată, oferind câmp de manifestare,
şanse de realizare deplină doar mediocrităţilor si nu marilor
talente, celor ce reprezintă cu adevarat potenţele şi valoarea
unei colectivităţi.” (pag.106)
Sunt numeroase secvenţele in care Augustin Buzura demască fără
menajamente activitatea literară a aşa-zişilor scriitori
angajaţi. Ele uimesc prin sinceritate și conștientizarea
adevărului, de cele mai multe ori exprimat cu nonşalanţă, cu
vădite accente persiflante și ipostaze insurgente, ce vor să
dinamiteze convenţiile estetice şi sociale ale vremii.
Ceea ce frapează insă, dincolo de atitudinea curajoasă a
eseistului de a spune in plina cenzură toate aceste adevăruri,
este constatarea faptului că, deşi trecuseră mai bine de treizeci
de ani de la căderea regimului comunist și cenzura trecuse in
istorie, unele observaţii ţin de actualitate: promovarea
nonvalorilor, carierismul perfid si oportunismele fade, convenţii
pragmatice, snobism şi conştiinţe din ce în ce mai artificiale.
Prof. Alina Dorle