STUDIU DE SPECIALITATE-CE TREBUIE SĂ FACEM PENTRU A-I AJUTA PE ELEVI SĂ EXERSEZE ŞI SĂ APROFUNDEZE CONCEPTELE NOU-ÎNVĂŢATE?

STUDIU DE SPECIALITATE-CE TREBUIE SĂ FACEM PENTRU A-I AJUTA PE ELEVI SĂ EXERSEZE ŞI SĂ APROFUNDEZE CONCEPTELE NOU-ÎNVĂŢATE?
Autor: prof.înv.primar Kovacs Corina
Şcoala Primară nr 1 Chiraleu (Chişlaz), judeţul Bihor
Învăţarea iniţială, oricât de bună ar fi, nu este suficientă dacă vizăm reţinerea informaţiei pe un termen mai lung şi aplicarea ei în contexte viitoare. De aceea, elevii trebuie să aibă ocaziile potrivite pentru a exersa noile deprinderi şi pentru a-şi aprofunda înţelegerea noţiunilor achiziţionate. Fără acest gen de prelucrare îndelungată, cunoştinţele înţelese în primă instanţă în mod adecvat de către elevi se vor estompa şi vor fi pierdute cu timpul.
Pasul numărul 1: Daţi elevilor sarcini care le cer să observe asemănări şi deosebiri!
Există patru tipuri principale de activităţi axate pe identificarea similarităţilor şi diferenţelor: comparaţia, clasificarea, crearea de metafore şi construirea de analogii.
Comparaţia este un proces de identificare a asemănărilor şi deosebirilor dintre lucruri sau idei. Atunci când profesorii lucrează cu elevi mai mici sau când introduc activităţile de comparaţie, aceşti autori recomandă folosirea unor structuri frazale. Diagramele Venn reprezintă oaltă formă foarte cunoscută de ilustrarea a comparaţiilor. O ultimă variantă este matricea de comparaţii. Avantajul acestei matrici constă în aceea că poate fi extinsă cu uşurinţă, pentru a include noi elemente de comparaţie şi noi criterii de comparaţie.
Clasificarea este procesul de grupare a lucrurilor care sunt asemănătoare în categorii bazate pe notele lor comune. În cea mai simplă formă, o sarcină ce clasificare îi prezintă elevului nişte categorii predeterminate şi îi cere să selecteze conţinutul în funcţie de aceste categorii.
Crearea de metafore este procedeul de identificare a unui tipar general sau fundamental care pune în legătură informaţii ce nu sut apropiate în niciunfel lanivel literal sau la suprafaţă.
Construirea de analogii este procedeul prin care identificăm relaţiile dintre două mulţimi de elemente.
Pasul numărul 2: Ajutaţi-i pe elevi să identifice erorile de logică şi argumentare
Analiza greşelilor de argumentare reprezintă o modalitate eficientă pentru a aprofunda cunoaşterea declarativă a elevilor. Aceste tipuri de greşeli trebuie să fie predate în mod direct elevilor şi exemplificate în termeni cât mai concreţi. Odată ce vor stăpâni aceste noţiuni, elevii vor dispune de un set eficient de instrumente pentru a analiza validitatea informaţiilor primite.
Pasul numărul 3: Oferiţi-le elevilor oportunităţi pentru a-şi exersa abilităţile, strategiile şi procedurile!
Activităţile amintite la acest pas se aplică mai degrabă pentru cunoaşterea de tip procedural, iar aici ne gândim la abilităţi, strategii şi proceduri. În cazul multora dintre cunoştinţele procedurale, finalitatea este ca elevii să poată să pună la lucru aceste cunoştinţe fără să mai delibereze. Această capacitate poartă numele de fluenţă. Fără aceasă fluenţă, cunoaşterea procedurală n-ar putea fi utilizată. Activitatea practivă eficace transformă cunoaşterea procedurală exersată cu dificultate într-o cunoaştere procedurală exersată în mod fluent. Există cel puţin trei caracteristici ale activităţilor practice eficace:
- Iniţierea unei serii de activităţi practice bine organizate şi situate la intervale mici de timp (elevilor trebuie să li se ofere un model clar pentru aplicarea noilor cunoştinţe şi abilităţi, precum şi una-două ocazii pentru a le exersa ei înşişi; sarcinile trebuie proiectate în aşa fel încât ratele de succes ale elevilor să fie maximizate);
- Mai departe, apelaţi la activităţi practice mai puţin organizate şi mai variate (în timp, va fi nevoie de tot mai multe activităţi practice, ceea ce va necesita rezolvarea tot mai multor exerciţii, cu un grad de complexitate tot mai crescut);
- În funcţie de context, nu uitaţi să propuneţi şi activităţi practice pentru fluenţă (activităţile practice care vizează fluenţa trebuie să includă o gamă largă de exerciţii, aşa încât elevii să fie confruntaţi cu diverse contexte de aplicare a procedurii; dascălul trebuie să fie atent nu doar la buna formare a deprinderilor ci şi la acurateţea şi viteza de rezolvarea a exerciţiilor; la acest nivel elevii trebuie să fie capabili să rezolve independent exerciţiile propuse);
Pasul numărul 4: Decide în ce măsură te vei folosi de învăţarea cooperantă în grupuri!
Activităţile amintite la Pasul 1 şi 2 pot fi puse în practică atât la nivel individual cât şi în grupuri mici. Folosirea grupurilor de cooperare în Pasul 3 are loc de obicei abia după ce elevii au avut posibilitatea să exerseze şi singuri. După ce elevii vor fi exersat la nivel individual, ei se vor întâlni în grupuri mici, pentru a vedea cât de corect pot să execute activităţile practice. Fiecare elev explică în ce fel a rezolvat acele exerciţii. Prin dialog, elevii descoperă ce anume i-a condus la soluţionările corecte şi eronate.
Pasul numărul 5: Daţi acele teme de casă care vor putea implica şi familia!
Sunt recomandabile trei tipuri de temă pentru acasă:
- Tema care îi ajută pe elevi să apofundeze cele învăţate (cum rezolvarea unor sarcini necesită un timp mai lung, terminarea acestor sarcini devine temă pentru acasă, însă profesorul se asigură că toţi elevii posedă resursele necesare pentru a termina singuri această sarcină; în acest caz părinţii sunt informaţi clar cum îşi pot ajuta copiii);
- Tema care sporeşte fluenţa elevului la nivel de cunoaştere procedurală (implicarea părintelui în tema menită să sporească fluenţa se focalizează de obicei asupra ajutării elevilor în a-şi monitoriza viteza şi acurateţea; şi în acest caz, părinţii primesc sfaturi clare de la învăţător);
- Tema pentru acasă care introduce conţinuturi noi (acest gen de temă ia de obicei forma citirii unor fragmente din manual la care profesorul nu a ajuns încă, dar despre care va discuta la lecţia din ziua următoare; treaba părinţilor va fi să îi întrebe pe copii ce anume au reţinut din tema lor sau cu ce fel de întrebări au rămas; profesorul trimite părinţilor un set de îndrumări clare);
Pasul numărul 6: Cereţi-le elevilor să-şi revadă temele şi notiţele din caiete şi să le corecteze acolo unde e cazul!
Elevii îşi pot revedea notiţele din caiet în orice moment şi după discutarea temei pentru acasă. Aceasta presupune ca, din timp în timp, elevii să fie invitaţi să revadă ce au notat în caiete, încercând să vadă care sunt lucrurile pe care le-au înţeles corect de la bun început şi unde au reţinut, în primă instanţă, lucruri greşite. De asemenea, ei vor trece în caiete înţelegeri şi descoperiri pe care nu le-au notat până acum.
În concluzie, profesorii trebuie să distingă între cunoaşterea procedurală şi cea declarativă. Trebuie ştiut că pentru cunoaşterea procedurală, exerciţiul este cea mai bună cale de aprofudare. Activităţi precum identificarea asemănărilor şi deosebirilor ori identificarea erorilor de raţionament sunt utile mai degrabă pentru cunoaşterea declarativă. Folosirea grupurilor de cooperare, a temelor pentru acasă şi a activităţilor de revizuire a înţelegerilor anterioare este bine-venită pentru ambele tipuri de cunoaştere.

Bibliografie:
Marzano, Robert J.- Arta şi ştiinţa predării, un cadru cuprinzător pentru o instruire eficientă, Editura Trei, Bucureşti, 2015