STUDIU DE SPECIALITATE-METAFORA ARBORELUI ÎN LIRICA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ

Un înțelept a fost întrebat, odată, de către un copil: "de ce
crește copacul cu crengile-n sus, către cer?" Acesta a zâmbit
tainic și a răspuns: "Nu știu răspunsul la acestă întrebare,
de ce nu întrebi copacul?" În definitiv, de ce n-am încerca
fiecare dintre noi să găsim o cale de comunicare tocmai cu acele
lucruri care ne intrigă prin prezența lor, ne mângăie retina și
mintea și ne provoacă la incursiuni în noi înșine? Dacă este,
totuși, adevărat că ”în stele nu ajung decât poeții”
(Alexandru Philippide), atunci poate că ar trebui să ne deschidem
sufletele și să primim tot ceea ce a plăsmuit sensibilitatea
acestor iubitori de cuvinte.
Lirica românească înterbelică a fost prolifică în sensul în
care a reușit, prin mecanisme proprii de ființare, să impună
câteva arii tematice ilustrative pentru problematica
existențialistă. Să nu uităm că poezia noastră se afla în
stadiul căutării etosului său profund, într-o perioadă de
maturizare creatoare din care nu au lipsit misticismul sau
modalităţile inedite de expresie. Prin urmare, metafora arborelui
a fost valorificată în măsura în care stările primare, geomorfe
ale vieţii, reprezentate prin asocierea ființei umane cu vegetalul
ce îi dublează existența, au constituit, în esență, o
proiecţie simbolică, venită din substraturi artistice adânci
care au oferit un alt tip de abordare a raportului dintre mit şi
realitate. Ceea ce e interesant este faptul că poeții anilor
dintre cele două războaie au creionat, în maniere subiective de
interpretare a lumii, aceeași atmosferă totuși, orientată către
un nivel superior de existenţă, care a vizat, dincolo de toate,
legătura omului cu pământul.
Dacă admitem faptul că arborele, axis mundi, simbolizează
verticalitatea, atunci această viziune explică şi caracterul
ciclic al evoluţiei cosmice, ale cărei repere sunt moartea şi,
implicit, regenerarea. Poziția arborelui corespunde unui drum
ascensional care permite comunicarea între cele trei niveluri ale
cosmosului: cel subteran (reprezentat de rădăcini), suprafaţa
pământului (prin trunchi şi crengile de jos) și cerul (atins
prin ramurile dinspre vârf). Astfel, în ipostaza unui mediator
între două dimensiuni, copacul, cu lemnul său încărcat de timp,
poate fi, totodată, asociat și cu simbolul cunoașterii, fiindcă
are deschidere spre esenţele primordiale ale existenţei.
Apelul la geometria pe care acesta o presupune este, în poezia
românească interbelică, un mod de a recupera, printre altele,
acea capacitate de apropiere de simplitatea vieții, pentru că,
doar așa, se poate obține o imagine unitară asupra aspectelor cu
adevărat importante ale lumii.
George Bacovia, de pildă, printr-o forță extraordinară a
expresiei, conturează o lume tulburător de tristă, în care
”Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar”
(”Decor”), aluzie la pustietatea fizică și spirituală, dar
și la neputința lumii reale de a statornici un raport de
comunicare cu eul poetic. Mai mult, imaginea contrastantă a
arborilor devitalizați accentueză toată gama de stări interioare
care adâncesc disperarea, angoasa și dezolarea.
Poemul ”Nervi de toamnă” propune un alt peisaj, mai obosit, în
care ”Copacii, pe stradă, oftează;/ E tuse, e plânset, e
gol...”. Lamentațiile naturii sunt resimțite tactil, aproape
organic, de către un suflet în derivă, pentru care reperele
verticalității sunt, așa cum, cu ușurință, se poatre constata,
supuse presiunii timpului necruțător. Frigul și boala accentueaza
starea de degradare a unui univers incapabil de a oferi protecție
și adăpost unui individ rătăcit, aflat în imposibilitatea de
a-și dezarmoniza conținutul sufletesc de la sinistra simfonie a
lumii în care este nevoit să viețuiască.
Lucian Blaga, în schimb, se impune printr-o altă abordare în ceea
ce privește simbolistica arborelui. În poemul ”Gorunul”, axul
primordial ce stă la hotarul timpului, veghind „pe pisc, în
zare”, arborele totemic al vegetației carpatine, nu este altceva
decât o verigă de legătură dintre viaţă şi moarte:
”O, cine ştie? Poate că/ Din trupul tău îmi vor ciopli/ nu
peste mult sicriul/ (…)/ sicriul meu,/ gorunule din margine de
codru.” Critica de specialitate atribuie gorunului blagian
sensurile unui simbol sacru al condiției omului în univers,
asemănător cu „acela al turlei de catedrală a cărei inimă
bate la hotarul unui neant nedefinit. El creşte la marginea
codrului ca un strămoş al lumii.” (M. Vaida)
Nu aceeași semnificație apare, însă, în ”Poezia”, o artă
poetică prin intermediul căreia se evidențiază un transfer de
putere între eul creator și copacul perceput ca simbol al
ascensiunii, al perfecțiunii, o reflectare a alterității,
mijlocind astfel comunicarea de ordin spiritual: ”Un fulger nu
trăiește singur,/ în lumina sa, /decât o clipă,/ cât îi ține
drumul din nor,/ până-n copacul dorit/ cu care se unește./ Și
poezia este-așa../ Singură-n lumina sa/ ea ține pe cât ține:/
din nour până la copac,/
de la mine pân' la tine.”
Oscilând permanent între credință și tăgadă, Tudor Arghezi
dă glas unui subiect liric sugrumat de neputință, copleșit de
menirea sa, de care devine din ce în ce mai conștient. În
versurile: ”Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag
uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi
aspru-n îndârjire vie” (Psalm), se realizează o imagine a
singurătății omului uitat de Dumnezeu, în dezacord cu sinele,
făcându-se, în acest fel, referire la suferința celui alungat
din edenul primordial. Epitetul ”pribeag”, asociat
substantivului ”copac” conferă acestui element al regnului
vegetal, al vieții în evoluție, atribute umane: conștiința care
îi amintește de limitarea în timp și în spațiu și care îi
acutizează teama de singurătate provocată de iminența
abandonului divin.
Același tip de identificare între eul liric și copac este
reperată și în poezia programatică "Pârgă", ce îi aparține
lui Vasile Voiculescu, însă mesajul este, de data aceasta, unul
pozitiv, optimist; astfel, sub semnul căutării stilistice, ideea e
absorbită cu totul în discurs și, iată cum imaginea artistului,
printr-un insolit transfer de semnificații, este confundată cu
metafora pomului încarcat de roade, aflat în așteaptarea celor
dornici să îi valorifice potențialul: "Am fost un pom zăbavnic,
târziu am rasarit,/ (…)/ încovoiat de pârgă, aștept
culegători".
Într-un registru similar, cel specific poeziei autodefinirii, Ion
Barbu exprimă, într-o creație descriptiv-picturală precum
”Copacul”, corespondența dintre microcosmos și macrocosmos,
dar și crezul său artistic, surprinzând imaginea personificată a
arborelui ce rămâne “hipnotizat” de frumusețea luminii
cerești, pe care ar dori să o atingă. Este, deci, prezentat un
simbol ascensional ce își trădează rădăcinile care-l
țintuiesc în materialitatea țărânei, dar, în egală măsură,
se actualizează și o metaforă a cunoașterii, a drumului spre
interior, spre sine: ”Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea/
De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:/ De-un strălucit albastru
viziunea lui e plină/ Oricât de multe neguri în juru-i vor
cădea...”
Prin urmare, indiferent de textul la care ne raportăm, metafora
suplineşte realitatea, ea contribuie la crearea unui cadru alegoric
de o largă perspectivă, iar arborele, după cum se poate observa,
depăşeşte limitele unui simplu motiv liric şi se încadrează
în sfera simbolurilor germinaţiei naturii, fiind orientat spre un
complex de imagini artistice care dau individualitate versurilor
care îl conțin.
Dincolo de toate aceste considerații teoretice și de alternative
de interpretare, ilustrative rămân vorbele înțeleptului: ce ne
oprește să găsim în noi resursele necesare, curiozitatea și,
mai ales, disponibilitatea sufletească de a întreba, într-o zi
oarecare, un copac, de ce ramurile îi cresc mereu spre cer? Am
rămâne suprinși- nu de răspuns,- ci de faptul că ne răspunde!

• Bibliografie:
 Eliade Mircea, Tratat de istorie a religiilor, cap. VIII,
Vegetaţia. Simboluri şi rituri ale reînnoirii, Editura Humanitas,
București, 1992
 Durand Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului,
Editura Univers, Bucureşti, 1977
 Vaida Mircea, Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1975
 Vulcănescu Romulus, Mitologia română, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985