Tema pentru acasă - coşmarul elevilor sau al părinţilor?

Tema pentru acasă - coşmarul copiilor sau al părinţilor?

- De ce se bucură elevii atunci când profesorul uită să le dea
temă pentru acasă?
- De ce temele sunt privite ca un „coşmar” al vieţii de elev?
- De ce un copil care a învăţat primele „scheme” ale unui joc
nou le repetă până reuşeşte să obţină un scor cât mai bun,
iar atunci când învaţă ceva nou la şcoală nu este motivat să
exerseze singur acasă?
- Cum poate ajunge părintele în situaţia de a nu mai fi nevoit
să-şi „terorizeze” copilul cu intrebări stereotipe de genul
”ţi-ai făcut temele?”
- Care sunt paşii care pot determina o schimbare de atitudine
pozitivă a elevului faţă de sarcinile pe care le are?
Sunt doar câteva întrebări ale căror răspunsuri îi preocupă
deopotrivă pe părinţi şi pe profesori.
Dacă elevul consideră tema pentru acasă o activitate neplacută,
impusă de adulţi, atunci este clar că lui îi lipseşte
motivaţia şi că nu înţelege de ce trebuie să facă această
activitate, de ce nu este suficient că merge la şcoală şi
învaţă acolo. Însă nu elevul este cel vinovat pentru faptul că
nu are motivaţie să înveţe singur şi pentru că nu înţelege
mecanismul procesului de învăţare. Este foarte posibil ca
profesorii şi nici părinţii să nu fi făcut efortul să
descopere care sunt lucrurile care îl stimulează şi nici să nu i
se fi explicat vreodată cum funcţionează procesul de învăţare
şi la ce foloseşte el în viaţă.
Aşa că, şcolarul cel mai adesea încearcă să-şi dea singur
seama de ceea ce i se plănuieşte. Şi el priveşte lucrurile cu
alte lentile decât adulţii, el înţelege doar că temele pentru
acasă şi învăţarea de după ore îi iau din timpul de recreere.
Odată intrat în sistemul de învăţământ elevul capătă
inconştient un simţ pragmatic uimitor. Comparativ cu mulţi
dintre adulţi el îşi preţuieşte la adevărata valoare timpul
liber. Logica după care se ghidează este simplă: fac lucrurile
care îmi aduc rezultate imediate pentru a fi mulţumit. Şi nu fac
cu placere lucrurile impuse, în lipsa oricărei motivaţii.
Învăţarea într-un sistem formal presupune, pe lângă scopuri
şi obiective, un set de reguli, în mare parte justificate
pedagogic şi psihologic, pe care elevul are tendinţa să le ignore
cât timp nu le înţelege.
Gradul de obedienţă faţă de sarcinile primite creşte direct
proporţional cu gradul de înţelegere al necesităţii sarcinii
date, cu intuirea rezultatelor imediate ale acestor sarcini şi este
diferit de la un elev la altul.
Elevii denumiţi silitori, care nu creează probleme părinţilor
prin amânarea sau nerezolvarea temelor, au un grad de obedienţă
ridicat. Însă, char şi în cazul acestora, eficienţa
învăţării ar fi mai mare dacă ar putea dezlega mai multe din
misterul temelor pentru acasă.
Pe de o parte, este ştiut şi verificat că o învăţare
eficientă are ca motor o motivaţie puternică. De fapt, prima
verigă a învăţării este motivaţia intrinsecă. Pe de altă
parte, cei doi „îngeri păzitori” ai elevului, profesorul şi
părintele, trebuie să conlucreze la a descoperi şi amplifica
motivaţia copilului faţă de învăţare. În momentul în care
elevul priveşte tema pentru acasă ca pe un coşmar, este limpede
că el se află într-o situaţie de „tampon” între profesor
şi părinte, care îi cer să facă ceva pentru care el nu are
nicio motivaţie.
Unii profesori şi părinţi, în dorinţa de a rezolva această
problemă, au venit cu motivaţii extrinsece: recompense prin note
(profesorii) şi prin îndeplinirea unor mici dorinţe (părinţii).
Este doar un prim pas şi nu este suficient. Dezideratul unei
învăţări „de-adevăratelea” este ca aceasta să devină un
perpetuum mobile: învăţarea să genereze întrebări care să
conducă la noi căi de învăţare. Aceasta este reţeta succesului
unui elev cu performanţe.
În majoritatea cazurilor situaţia se prezintă schematic astfel:
pe de o parte profesorii şi părinţii nemulţumiţi de modul în
care copilul se raportează la efectuarea unor sarcini şi, pe de
altă parte, elevul care este şi el nemulţumit că este nevoit să
ducă la îndeplinire acele sarcini. Nerezolvarea acestui
„conflict” de interese poate conduce în timp la situaţii
indezirabile, din păcate destul de actuale în sistemul de
învăţământ, dintre care:
1. abandonul:
- profesorul nu mai verifică temele, nu mai oferă feedback, se
axează pe predare şi nu mai solicită elevului rezolvarea de teme
pentru acasă;
- elevul sare peste anumite teme, „fentează” pe cât posibil
profesorul şi părintele, obţine feedback negativ care îl
demotivează şi gradul de aversiune faţă de teme ori creşte la
cote alarmante, ori se transformă în ignoranţă.
2. superficialitatea:
- evaluarea temelor de către profesor este mai mult cantitativă,
temele sugerate elevilor sunt monotone şi neinteresante,
nemaialocându-se timp pentru o proiectare riguroasă raportată la
obiective.
- elevul soluţionează problema apelând la metode „creative”
care-l scot din impasul de a fi prins cu tema neefectuată: copiază
rezultatele de la colegi, schimbă coperta caietului, găseşte
motivaţii „serioase” pentru nerezolvarea temei.
In ambele situaţii este clar că o verigă importantă a
învăţării se rupe şi determină o succesiune de consecinţe
negative atât asupra elevului cât şi asupra întregului sistem de
învăţământ.
Pentru rezolvarea problemei sunt chemaţi la masa negocierii toţi
„actorii” implicaţi în procesul de învăţare, dar mai ales
profesorul, părintele şi elevul.
Profesorul are un rol determinant:
- să explice elevilor, într-un limbaj adecvat vârstei acestora,
care este rolul învăţării şi câştigul imediat şi de lungă
durată al acesteia (să ne amintim că elevul este pragmatic şi
sceptic);
- să iniţieze la începutul fiecărui an şcolar, cu fiecare
clasă la care predă, discuţii libere cu elevii despre
învăţare, etapele acesteia, rolul temei pentru acasă;
- să încurajeze elevii să-şi exprime opiniile cu privire la
temerile pe care le au vizavi de temele primite, să prelucreze
feedback-ul primit şi să negocieze cu elevii soluţiile pentru a
optimiza procesul de învăţare;
- să proiecteze atent temele pentru acasă aşa încât acestea
să respecte curba de efort, să fie adecvate vârstei, să fie
diferenţiate, atractive, să reprezinte o provocare şi nu o
corvoadă;
- să realizeze împreună cu elevii un set de recompense şi
penalizări care să îi motiveze şi să îi responsabilizeze pe
elevi în rezolvarea sarcinilor primite;
- să proiecteze teme pornind de la teoria inteligenţelor multiple,
punându-se accent şi pe învăţarea prin descoperire;
- să ofere sprijin în rezolvarea temelor şi să se asigure că
sarcinile de lucru sunt clare şi motivante;
- să încurajeze elevii să adreseze întrebări punctuale legate
de sarcinile date, atât atunci când primesc tema, cât şi după
efectuarea acesteia;
- să ofere feedback calitativ şi cantitativ pentru fiecare temă
dată, încurajând atât elevii care au rezultate foarte bune, cât
şi pe cei care nu au reuşit să atingă obiectivele propuse;
- să ofere suficiente modele şi indicaţii pentru rezolvarea
temelor;
- să informeze elevii cu privire la modul şi criteriile de
evaluare ale temelor şi să evalueze cât mai obiectiv;
- să informeze părinţii despre progresul pe care l-au realizat
copiii în efectuarea temelor;
- să devină el însuşi un model pentru elevi; profesorul poate
câştiga simpatia elevilor dacă le va povesti despre tema pe care
chiar el o are de făcut, fie că este vorba despre un proiect
didactic, articol de gazetă, sau pur şi simplu informaţii
suplimentare legate de tema de predare. El îi poate informa pe
elevi despre tema pe care şi-a propus să o facă, despre timpul pe
care l-a alocat temei şi rezultatele acestea putând chiar, în
anumite situaţii, să îi pună pe elevi să evalueze tema dată
(de exemplu, profesorul va alege ca temă să se documenteze şi să
prezinte elevilor câteva curiozităţi de genul „ştiaţi că”
pentru tema curentă; va cere elevilor să aprecieze, fixând
anumite criterii, dacă tema pe care şi-a efectuat-o a fost la
înălţimea aşteptărilor lor);
- să implice elevii în evaluarea temelor prin autoevaluare sau
evaluare în perechi;
- să ceară elevilor să sugereze idei de teme care le-ar trezi
interesul;
- să găsească alte denumiri, „neconvenţionale”, pentru tema
pentru acasă, de exemplu: ”provocarea zilei” sau „V.D.I. =
verifică-te dacă ai înţeles”;
- să realizeze cu elevii simulări ale rezolvării temelor având
în vedere atât managementul timpului (cât timp să aloce temei,
când să o efectueze) cât şi etapele rezolvării (recapitularea,
documentarea, schiţa, finalizarea, neclarităţile).
Un profesor bun este cel care are o clasă plină de lumină. El
doar aprinde o scânteie, iar elevii săi transformă scânteia
într-o făclie, printr-o activitate intensă şi motivată de
învăţare individuală. Dacă întrebi un copil ce reprezintă
pentru el tema pentru acasă şi îţi răspunde că este ca o
„flacără” atunci vei şti că el are la clasa un profesor bun
(luminos).

Prof. Agenna Nicoleta MAZILU