"TESTAMENTUL COPILĂRIEI"

TESTAMENTUL COPILĂRIEI

La un secol şi două decenii de la apariţia Amintirilor din
copilărie, perenitatea operei lui Ion
Creangă stă sub semnul incontestabilului.
„Testamentul copilăriei” se ridică la rang de universal şi
este refugiul maturului ce trece prin dura lex a formării. Opera
capătă valori intrinsece şi extrinsece, ridicându-se la rang de
bildungs, integrându-se facil în spaţiul literar european,
depăşind blagianul plai autohton. Nică este copilul
universal, copilăria lui este universală.
Raportul literatură română-literatură universală trebuie
să înceteze să existe în perfidul inechitabil! Chiar nu avem şi
noi un mic prinţ într-o lume humuleşteană?
Nică este singur, unic în spaţiul pe care şi-l marchează
profund în primul cântec al vârstei; musca strivită între
paginile ceaslovului este musca lui, pupăza îi aparţine,
Smărăndiţa nu mai este „a popii”, goliciunea scăldatului
iniţiatic nu are nevoie de păpuşoi ca să strige cu ingenuitatea
egoismului infantil: „EU!”
Lumea satului nu este decât realitate socială estompată şi
extrem idealizată. Creangă mistfică şi cufundă, voluptuos,
istoria în nihilism: nimic nu este tragic existenţial, nimic nu
tulbură apele râului în care nu te scalzi decât o singură
data… Lumina pătrunde în toate casele cu copii, idilicul nu se
banalizează, fiindcă nu simţi, nu vrei, refuzi cu seninătatea
boţului cu ochi în fascinanta întâlnire cu viaţa: copilăria
este Edenul interior pe care îl numeşte „Humuleşti” şi nu
i-l răpeşte, nicicând, nimeni… Aici prinde el, copilul de
pretutindeni şi de oricând, rădăcini: în huma moale ce se
eternizează în ulcica de pe prichici, în lemnul lingurii de la
masă, în aroma cireşelor furate, în cânepa încâlcită
palancă, a mătuşii Mărioara. „Aşa eram eu la vârsta cea
fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea asta
şi pământul”, mărturiseşte amar nostalgic autorul ce se
întoarce în copilăria de care nu se va detaşa niciodată…
Calul Bălan şi Sfântul Nicolae nu fascinează, ci reprezintă
întâiul pas către trista maturitate.
Plecarea la Broşteni alterează micul paradis al băietului
care devine, dacă nu inadaptat, greu adaptabil;
încăpăţânându-se să-şi conserve universul interior
humuleştean, face pozne, dar acestea nu mai au farmecul de
odinioară, ci sunt generatoare de reale dezastre şi exprimă, mai
curând răzvrătirea lui Nică decât inocenţa. Dimineaţa este
geroasă, în rezonanţă cu sufletul
1.
copilului înspăimântat de necunoscutul noii lumi. Rădăcinile i
se vor rupe de-acum, rând pe rând, Humuleştiul rămâne,
geografic, în urmă…
Mai târziu, sufletul bolnav de amintiri, va scrie: „Stau
câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în
părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne,
a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul
Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel
[…]” ori „Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos
curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu
mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata
şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii
mei din copilărie […]”. Amintirile lui Ion Creangă sunt
proustiene, tăvălugul acestora nu poate fi oprit decât în
moartea spiritului, fluxul memoriei involuntare cheamă sufletul la
bucuria de a retrăi începuturile, chiar dacă în spatele
rememorării pândeşte tristeţea…
Egoismul infantil răzbate în însuşi nemărturisitul refuz
al împărtăşirii; Ion, pentru un timp este tot Nică, de parcă
ar fi ţinut în pumn, la spate, copilăria… Prietenia cu Eminescu
îl determină să dăruiască şi ultima fărâmă a sinelui. A nu
se înţelege: „Creangă a fost un egoist!...” Să nu uităm
Abecedarul, darul de preţ al maturului făcut nimănui altcuiva
decât copiilor: „Noua metodă de scriere şi cetire alcătuită
de I. Creangă”( 1867 ).
Excesiv paremiologică, opera „Amintiri din copilărie”
este antologie de proverbe şi zicători şi, în acelaşi timp, rod
al inovaţiei lingvistice; Ion Creangă , în pofida talentului
literar, rămâne un om din popor. Vorbele lui „de duh”,
reflecţii „poporale”, vin din popor şi se întorc în popor;
azi abia dacă mai este cunoscută sorgintea lor, autorul
ridicându-se la rang de anonim şi integrându-se în leagănul
primordialităţii colective. Spiritul pur nu scrie, ci spune!
Ţăranul nu are nevoie de pană ca să-şi sape numele adânc în
ogorul înţelepciunii… Roadele – o ştie – se vor culege
fără trufia „numelui scris pe-o carte” şi, dacă vrei, „îi
vezi lăsată umbra printre boi”…
Pe undeva eufemistică ori, poate mai mult decât atât,
fiindcă este adăpostită în haina groasă a umorului de bun-simţ
popular, critica sistemului de învăţământ al vremii, bazat pe
„toceală”, este evidentă: la Şcoala de catiheţi de la Socola
„[…]carte se învăţa acolo, nu glumă. Unii cântau la
psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti,

Două chendime, homili
până ce răguşeau ca măgarii; alţii dintr-o suflare spuneau cu
ochii închişi cele şapte taine din
2.
catihisul cel mare […]. Musteciosul Davidică de la Fărcaşa,
până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede
şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament, de Filaret
Scriban, împărţită în perioade, şi pronumele conjunctive de
dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:
Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o,
ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li”.
Oricum, toţi „dondăneau ca nebunii până-i apuca
ameţeala”…
„Fragmentul autobiografic”, publicat în ediţia de la
Iaşi a biografiei autorului ( 1890 ), este precedat de o notă ce
relevă sensibilitatea maturului rămas prizonier în lumea
mirifică a copilăriei: „Această biografie, scrisă de însuşi
Ion Creangă s-a găsit între hârtiile lui. După cât se vede, ea
este o prescurtare a Amintirilor din copilărie.”( Gr. I.
Alexandrescu ) Un curriculum vitae sensibil şi neconvenţional, o
reeditare a spuselor din Amintiri…, în care sintetizează
elemente-cheie ale „vârstei celei fericite”: „Întâi
şi-ntâi, am început a învăţa cruce-ajută, după moda veche,
la şcoala din Humuleşti […]”, imagini vii ale dascălilor,
părinţilor, imaginea bunicului David Creangă din Pipirig, un
topos bogat, nelipsita autoironie şi celebra poreclă „Ion
Torcălău”.
Personajele Amintirilor…nu au… feţe! Element de
modernitate sau nu?! Egoismul prizonierului copilăriei?! Sau,
dimpotrivă, darul pe care îl face oricărui copil mai mic, mai
mare, mare… Fiecare a avut, cândva, un „bădiţa Vasile”
numai al lui, o „Smărăndiţa popii”, părinţi, un bunic…
31 decembrie 1889. Ninge cu fulgi mari peste casele
sărăcăcioase, ninge peste necazuri şi bucurii, ninge peste
amintiri… Toate ferestrele sunt luminate; se-aud glasuri subţiri
şi vesele de copii ori groase, de gospodari… Undeva, într-o
bojdeucă, pâlpâie o lumânare… Aici e… mai multă lumină,
mai multe glasuri de copii…

– Bună cale, drumeţule!
– Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i cătătura…
Bibliografia:
„POVEŞTI, POVESTIRI, AMINTIRI”, Editura Ion Creangă –
Bucureşti, 1981
Munteanu T. Nicolae,
profesor titular,
Limba şi literatura română,
gradul I,
Liceul Iancu Jianu, judeţul Olt
3.