TEXTUL MUZICAL REPREZENTAT AUDITIV

TEXTUL MUZICAL REPREZENTAT AUDITIV

În pianistica contemporană se conturează tot mai mult o anumită condiționare între procesele componente ale unei interpretări, menite să ducă la o corespondență cât mai perfecta între concepție și redarea sonoră. În acest sens, rolul psihicului și al auzului se situează în prim planul activității pedagogice instrumentale, subordonând acestora procesele motrice, știut fiind că mișcarea are rolul de a transforma în sunet intenția creatoare. Menționăm prin aceasta contribuția determinantă a activității auzului interior pentru redarea corectă și logică a operei muzicale, pentru fundamentarea limbajului muzical.
„În ceea ce privește natura intimă a procesului de interpretare, trebuie să arătăm că în această direcție nu există etaloane, date imuabile prestabilite, în virtutea căroras-ar uniformiza toate manierele interpretative; singurele imperative generate sunt respectful față de text, cunoașterea perfectă a stilului compozitorului și urmărirea unor anumite limite până la care interpretul își poate premite să fie subiectiv. Nu poate fi vorba de interpretări autentice, originale, atât timp cât nu sunt satisfăcute aceste condiții.”
Astăzi psihicul uman este considerat ca un sistem de reglare și autoreglare, prin care se facilitează corectarea unor percepții și se ușurează înțelegerea mecanismelor cu care se operează în auzul interior. Acest aspect are în vedere combinațiile acustice necesitate de text și trecerea informației de pe un cod pe altul, adică perceperea și apoi transformarea conținutului semantic al semnelor scrise, în sunetele pianului. La rândul lor, acestea se vor configura în mod diferit:
• Ca urmare a reprezentărilor auditive ale interpretului
• Ca urmare a caracteristicilor specific instrumentului
• Ca urmare a deversității de percepere a lor de către public
În psihicul interpretului au loc operații de autoreglare, control și corectare. Aceste procese trebuie cunoscute și înțelese cu o rațiune muzicală, cu auzul interior, pentru ca redarea să poată primi calitatea de limbaj.
„Înțelegerea muzicii nu este o revelație instantanee, ci o chestiune de durată, pe parcursul căreia înfruntăm și învingem rezistențe din afară și dinăuntru. Izbutești să te apropii de inima muzicii doar când ajungi să crezi în absoluta necesitate de a te angrena în această dificilă dialectică pe care mulți nerăbdători sau comozi refuză să o ia în piept.”
Referitor la mecanismele de reprezentare, fiziologia sistemului nervos arată că pe creier, pe lângă recepționarea propriu-zisă a excitațiilor senzoriale (olfactive, vizuale, auditive, gustative), au loc și asociații între acestea. Orice excitație care ajunge pe scoarță se poate asocia cu orice activitate a organismului. Cu cât analizatorul sensorial este mai evoluat prin formarea unor asociații mai variate cu centri nervosi de pe scoarță, cu atât omul percepe mai bine trăsăturile esențiale ale stimulilor, iar reprezentările sale ilustrează mai precis trăsăturile cele mai caracteristice ale fenomenului analizat. Reprezentările constituie veriga de trecere de la sensorial la logic în cunoașterea umană.
Din punct de vedere auditiv există o scară bine diferențiată a analizatorilor, în funcție de interesul subiectului pentru stimuli și de pregătirea sa în domeniu. Limita de jos a scării este percepția, analiză elementară datorată nervului auditiv, care se desfășoară fără alte asociații. Conform acesteia, un sunet auzit va apărea diferit de un altul doar ca și înălțime, durată sau intensitate. Din punctul de vedere al interpretului, procesele care au loc sunt mult mai evaluate, căci el este în măsură să facă aprecieri asupra semnificației unui stimul, aceste procese permițând integrarea sunetelor în context, identificarea lor și deslușirea semnificației purtate de ele. Prin asociații cu alți centri de pe scoarță, interpretul face analize în care sunetele se înlănțuie conform logicii musicale și a sensurilor pe care le poartă.
Analizele pe care își bazează interpretul munca sunt:
a) analize funcționale ale sunetelor, care au loc din perspectiva relațiilor reciproce dintre acestea. Astfel se pun în evidență relații ce sunt în funcție de înălțime, durată, ritm precum și acelea referitoare la melodică, armonică, contrapunctică și de formă.
b) analizele semantice se referă la faptul că sunetele sunt integrate și analizate după sensul și semnificația lor. Sunetele primesc calități expresive complexe: vesele, triste, calde, hotărâte. Frazele devin lirice, dramatice, filozofice, meditative etc.
,,Subliniind idea că la operațiunile necesare citirii textului muzical și apoi a elaborării imaginii muzicale participă infinite asociații ce au loc între zona auditivă și alte zone de pe cortex, se poate înțelege capacitatea muzicii de a transmite semnificații dincolo de cuvinte”. Modul în care apar și se fundamentează reprezentările auditive datorate acestor asociații precum și stocării unei sume întregi de experiențe extramuzicale, este dinspre simplu spre complex, putându-se astfel semnala mai multe faze ale acestora:
I fază a acestor asociații este cea care se face cu intonația vorbirii. Aceasta este cea mai apropiată muzicii deoarece și ea, ca și muzica se adresesază auzului.
În a II-a fază - zona cu care se face asociația este simțul spațiului. Aici forța de comunicare a muzicii derivă din distanțele dintre registrele folosite, a apariției anumitor interval armonice precum și utilizării unor timbre specifice, determinând corelarea lor cu elementul spațialUn binecunoscut exemplu în acest sens este Catedrala scufundată a lui Debussy.
A III-a fază - determinate de simțul mișcării, se asociază cu mersul în natură. Ritmul are capacitatea de a sugera caracteristicaanumitor mișcări: un pas liniștit, meditative se va deosebi puternic de imaginea unor mișcări hotărâte sau a unor pași de dans.
,,Dacă Valsurile lui Chopin evocă deseori frivolitatea specifică saloanelor epocii, aceasta se datorează capacității compozitorului de a dezvălui semnificația acestei atmosfere, ele nu demonstrează nicidecum frivolitatea sau superficialitatea compozitorului”. .
A IV-a fază se referă la simțul timpului, realizându-se aici conturarea unor stări (monotonie, așteptare tensionată, agitație, precipitare) sugerate cu ajutorul unor asociații cu anumite inflexiuni ale intonației vorbirii ce amintesc de aceste stări..
A V-a fază aduce în vizor simțul culorilor, al luminilor și umbrelor, atât de necesar pentru interpretarea muzicii impresioniștilor francezi, unde predomină culorile cromatice. ,,Coloritul muzical pare să fie întru totul o descoperire a timpurilor mai noi. Spun pare să fie, căci nu putem susține cu certitudine, că anticii ar fi pictat doar cu o singură culoare. În scrierile sale, Plutarh se exprimă undeva textual, astfel: Sunetele se înalță uneori vuind spre ceruri, iar alteori, ele se sting sub mâna maestrului, de unde putem deduce că vechii greci cunoșteau în mod sigur cel puțin forte și piano.”
A VI-a fază, în fine, este aceea a contrastelor psihologice. Aici își va spune cuvântul în cea mai mare măsură experiența trăită anterior, stările cunoscute astfel și asociate cu modul de vorbire, de articulare al sunetelor putând să ducă la conturarea unor caractere umane (Carnavalul opus 9 de Schumann, Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgski, multe din Preludiile lui Debussy, chiar Sonata în do minor de Beethonen, etc).
„Pentru Beethoven definitorii nu sunt avânturile eroice în sine, ci alternarea lor cu crizele dezolante, alternare pe care o găsim germinând chiar în alcătuirea primei teme din allegro-ul sonatei în do minor: motivului impetuos, izvorât dintr-o voință prometeică de a învinge, îi urmează un motiv, suspin în care simțim ecoul renunțării și al îndoielii. Într-atât se impregna artistul de sentimentul dramatic al existenței, încât acesta se propaga până în diviziunile microstructurale ale discursului muzical.”
Nivelurile la care se desfășoară funcțiile tuturor analizatorilor (auditiv, olfactiv, vizual) sunt în măsură de a fi perfecționate, în funcție de frecvența și modul în care sunt utilizate. La rândul său, decodificarea corectă și completă a textului muzical, cu o intenție controlată de a nu scapă din vedere niciun amănunt, va duce la perfecționarea analiatorului vizual. Va fi posibilă astfel, descoperirea unor semnificații noi ale operelor muzicale, creearea unor imagini și mesaje complexe, imposibil de exprimat prin cuvinte.

BIBLIOGRAFIE

1. BĂLAN, George, Dincolo de muzică, Editura pentru Literatură, București, 1967
2. BĂLAN, George, MEDITAȚII BEETHOVENIENE, Lupta cu singurătatea, Editura Albatros, București, 1970
3. BARENBOIM, L. Arta interpretării muzicale, Culegere de studii din literatura muzicală sovietică, Editura Muzicală, București, 1960
4. CHIRODEA, Letiția, Pedagogia pianului din perspectiva citirii la prima vedere, Editura Arpeggione, 2003
5. PITIȘ, Ana, Teoria comportamentului pianistic, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucuresti, 1997
6. RĂDUCANU, Mircea, Dan, Metodica stilului și predării pianului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
7. SCHUBART, Christian, Friedrich, Daniel, O istorie a muzicii universale, Editura Muzicală, București, 1983