TRADIŢIONAL ŞI MODERN ÎN EVALUARE

În ansamblul problematicii pe care o generează aplicarea reformei
în învăţământ, evaluarea devine o dimensiune esenţială a
procesului curricular şi o practică efectivă la clasă.
Componenta de bază a reformei învăţământului, evaluarea a fost
cea dintâi supusă schimbărilor, ea aducând materialul unei
diagnoze care să reprezinte punctul de sprijin pentru
restructurările ulterioare. Putem vorbi de o reformă a evoluării
rezultatelor şcolare, care este, ea însăşi, o reforma de
substanţă, ţintind transformarea completă a sistemului de
evaluare anterior. Evaluarea este apreciată nu ca scop în sine ci
ca un element relevant dar dependent în complicatul proces
educaţional. Evaluarea face dovada calităţii actului de predare,
oglindit în calitatea învăţării, iar elevului si familiei
acestuia le dă măsura nivelului învăţării. De asemenea ea este
un continuu punct de referinţă al procesului la care participă
elevul şi învăţătorul în permanent ameliorator în pregătirea
şcolarului.
“Evaluarea reprezintă un proces continuu formal sau informal de
apreciere a calitătii, a importanţei sau a utilităţii
activităţii de predare-învăţare, proces desfăsurat din nevoia
cotidiană de secole, de comparare sau ameliorare a acestuia”.
Evaluarea constituie o activitate de colectare, organizare şi
interpretare a datelor obţinute prin intermediul instrumentelor de
evaluare în scopul emiterii unei judecăţi de valoare asupra
rezultatelor măsurării şi adoptării unei decizii educaţionale,
fundamentate pe concluziile desprinse din interpretarea şi
aprecierea rezultatelor. Ea urmează să fie realizată astfel ca ea
să sprijine actul predării, să orienteze şi să stimuleze
activitatea de învăţare a elevilor şi să permită ameliorarea
continua a procesului didactic.
Componentă de bază a reformei învăţământului, evaluarea a
fost cea dintâi supusă schimbărilor, aducând materialul unei
dignoze care să reprezinte punctul de sprijin pentru
restructurările ulterioare. Putem vorbi de o reformă a evoluării
rezultatelor şcolare, care este, ea însăşi, o reformă de
substanţă, ţintind transformarea completă a sistemului de
evaluare anterior.
În evaluarea educaţională actuală, aflată mereu în căutare
de noi modalităţi specifice ameliorative, scalele numerice de
notare intrate în tradiţie nu mai sunt de multă vreme singura
tehnică studiată de docimologia contemporană. Astfel s-au impus
atenţiei teoreticienilor, dar şi practicienilor educaţiei şi
alte criterii tehnice evaluative. Tendinţa actuală în evaluarea
contemporană este aceea încurajării studiului şi aplicării
tehnicilor de apreciere criterială, de progres, de proces
(formativă) sau pe obiective mai largi şi flexibile. Docimologia
modernă şi-a conceput, apropiat şi introdus, deja în uzul curent
o serie de categorii conceptuale operaţionale specifice, dintre
care: elemente de competenţă, standarde de performanţă,
indicatori de performanţă, capacităţi şi subcapacităţi,
discriptori de performanţă, probe (sarcini) , subiecte, bareme de
corectare, certificarea evaluativă, raporturi de evaluare,
calificative evaluative etc.
Pricipalele calităţi ale acestui sistem de evaluare sunt
flexibilitatea şi adaptabilitatea sa: odată introduse modelele
motrice pentru punerea în ecuaţia evaluativă a principalelor
obiective de referinţă de la nivelul curricular, precum şi a
principalelor capacităţi, sistemul este capabil de autoreglare.
Adesea evaluarea şcolară este redusa la acţiuni cum sunt “a
verifica”, “a nota”, “a aprecia”, ” a clasifica” –
expresiile cele mai frecvent folosite pentru denumirea acestei
activităţi. Evaluarea modernă pune accent pe verificarea
realizării obiectivelor, măsurarea rezultatelor prin utilizarea
unor procedee prin care se stabileşte o relaţie funcţională
între un ansamblu de simboluri şi un ansamblu de fenomene şi
obiective sau complementare a acestora conform unor caracteristici
pe care acestea le posedă. Măsurarea şi aprecierea servesc
deciziei de ameliorare, respectiv hotărârii unor soluţii pentru
perfecţionarea procesului şi a rezultatelor.
Evaluarea tradiţională centrată pe acumularea de cunostinţe,
în care notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare,
constituindu-se un moment separat de activitatea de
predare-învăţare capătă noi conotaţii. Evaluarea actuală se
realizează în vederea adoptării unor decizii şi măsuri
ameliorative, pune accent pe problemele de valoare, pe emiterea
judecăţii de valoare, ce acoperă atât domeniile cognitive cât
şi pe cele afective şi psihomotorii ale învăţării scolare.
Aceasta îşi asumă un rol activ, dezvoltând mereu o funcţie de
feed-back pentru elev, iar elevul devine partener într-o relaţie
educaţională ce oferă transparenţă, siguranţă, deschidere.
Elevul este evaluat pentru ceea ce ştie , nu este sancţionat
pentru ceea ce nu ştie.
Învăţământul modern solicită conceperea unui nou cadru de
evaluare, a unui nou sistem de referinţă care să aibă la bază
formarea competenţelor elevului. Centrarea pe competenţe este o
preocupare majoră a ultimilor ani.
Reluând în discuţie problematica reformei în evaluare la
nivelul învăţământului primar se constată nevoia unor
demersuri clasificatoare, centrate exclusiv pe elementul pragmatic,
concret al modului de utilizare a descriptorilor de performanţă.
Noul sistem de evaluare prin calificative bazate pe descriptori de
performanţă a însemnat schimbarea orientării evaluării dinspre
cantitativ spre calitativ; elevul devine subiect şi obiect al
evaluării; nu mai interesează ierarhizarea elevilor, încadrarea
lor într-o norma statistică, raportarea la anumite şabloane, se
realizează o evaluare obiectivă (prin utilizarea a patru trepte de
notare), transparenţă în notare. Expresia terminală a operaţiei
de apreciere, de emitere a unei judecăţi de valoare, în raport cu
performanţa (competenţa elevului evaluat) este exprimată prin
unul din calificativele “FB”,”B”,”S”,”I“.
Trecerea de la ciclul primar la cel gimnazial poate reprezenta,
uneori, un şoc pentru elevul în cauză. Obişnuit cu cele patru
calificative, notarea cifrică poate creea elevului numeroase
confuzii în perceperea performanţelor necesare obţinerii pragului
minimal. Din această cauză aş propune , ca o părere personală,
urmatoarele sugestii pentru îmbunătăţirea evaluării prin
calificative:
 realizarea unor investigaţii de amploare în rândul cadrelor
didactice învăţători-profesori (mai ales a celor ce predau la
clasa a V-a şi care pot da informaţii relevante despre impactul
trecerii de la un sistem de notare la altul);
 reelaborarea documentelor şcolare şi a descriptorilor de
performanţă, pe baza informaţiilor furnizate de cadrele
didactice;
 ridicarea nivelului de diferenţiere a sarcinilor pentru
calificativul “FB” – care să reprezinte în mod real un
înalt nivel de perfectionare;
La ora actuală se tinde spre o evaluare complexă, realizată prin
intermediul unor metodologii complexe, şi a unui instrumentar
diversificat. Astfel s-a extins gama metodelor de evaluare folosite
de cdrele didactice la clasă, vorbindu-se insistent despre
complementaritatea metodelor tradiţionale (evaluări orale, scrise,
probe practice etc.) cu altele noi, moderne (portofoliul, proiectul,
investigaţia, autoevaluarea etc.) ce reprezintă de fapt
alternative în contextul educaţional actual, când se cere cu
insistenţa deplasarea accentului de la evaluarea produselor
învăţării la evaluarea proceselor cognitive ale elevului în
timpul activităţii de învăţare. Alături de metodele de
evaluare tradiţionale, metodele alternative de evaluare vizează pe
lângă obiectivele de învăţare şi pe cele atitudinale şi
comportamentale, metodele alternative se utilizează la ciclul
primar adaptate la particularităţile de vârstă ale elevilor, la
specificul fiecărei discipline şi la condiţiile în care se
desfăşoară activitatea didactică. Ele îmbină procedeele orale
şi scrise, solicitând capacităţi, cunostinţe, atitudini şi
comportamente ( ca in cazul proiectului, a investigaţiei) sau
însoţesc celelalte metode de evaluare, completându-le (ca în
cazul observaţiei sistematice, a portofoliului). Autoevaluarea
poate fi considerată la ciclul primar, scop al activităţii
formative si mijloc de stimulare a motivaţiei şi de autoreglare a
activităţii de învăţare a elevului. Utilizate într-o varietate
de forme ele dau eficienţă actului de evaluare prin compensarea
dezavantajelor unor metode cu avantajele ce decurg din aplicarea
altora.
Sistemul tehnicilor şi instrumentelor de evaluare s-a îmbogăţit
substanţial. În practica evaluativă curentă dar şi în
dezbaterile teoretice şi în lucrări de specialitate se solicită
expres integrarea în probele de evaluare a itemilor obiectivi,
semiobiectivi şi subiectivi, în deplina corespondenţă cu
complexitatea competenţelor şi performanţelor vizate prin
programe şi manuale şcolare etc.
Tehnicile de evaluare utilizate la ora actuală sunt distribuite pe
un continuum, limitat, pe de o parte de tehnicile de testare pentru
care există un model complet al răspunsului corect, iar pe de
altă parte, de tehnicile de testare pentru care nu există un model
complet al răspunsului corect. Instrumentele de evaluare sunt
compuse din itemi (de diferite tipuri) care sunt într-o legătură
indisolubilă cu tehnicile şi instrumentele de evaluare.
Într-o lume aflată în permanentă transformare, modernizarea
învăţământului prin utilizarea metodelor noi de
învăţare-evaluare a unor strategii moderne, care permit
reasamblări, reajustări şi adaptări la disciplinele de
învăţământ, depinde în ultimă instanţă de cunoaşterea, de
înţelegerea şi de abilitatea de a le folosi. Prin adaptarea
vechilor valori la noile cerinţe ale societăţii, cadrul didactic
“nu este un simplu executant al unor prescripţii sau reţete, ci
devine factor activ al procesului de învăţământ, învaţă cu
cei pe care îi învaţă, având rol de coordonator şi catalizator
al educaţiei şi instrucţiei” (Romita Jucu).

Bibliografie:
 Cucoş Constantin – Pedagogie şcolară, ed. Polirom, Iaşi,
2002
 M.E.N. Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare, Ghid de
evaluare pentru învăţământul primar, Bucureşti, 1999
 Didactica Nova – Revista de informare şi cultură didactică,
Craiova, 2005
 Învăţământul primar – nr. 4, 2003, ed. Miniped,
Bucureşti
 Ghidul programului de informare/formare a
institutorilor/învăţătorilor, Bucureşti, 2003