Tradiţional şi/sau modern în predarea limbii şi literaturii române

Tradiţional şi/sau modern în predarea limbii şi literaturii române

Prof. înv. primar Balaban Ionela-Nicoleta
Școala Gimnazială Nr. 1 Turluianu, Comuna Berești-Tazlău, județul Bacău

S-a remarcat în utimul timp, în procesul intructiv-educativ, o avalanșă de noutate, concretizată într-o multitudine de metode moderne de predare-învățare. Putem afirma cu certitudine că aceste metode moderne, active, dau lecțiilor noastre eficiența pe care cu toții o vrem? Cum îmbinăm cel mai bine tradiționalul cu modernul? Care e strategia cea mai potrivită în funcție de nivelul clasei, de cerințe, de condițiile pe care școala ni le pune la dispoziție? Acestea sunt doar câteva întrebări la care fiecare își poate răspunde, în funcție de preferințe, de necesități, de stil.
Viziunea curriculară impune o proiectare în cadrul căreia există o relație strânsă între obiective, conţinuturi, activităţi de învăţare şi evaluare, pentru realizarea un demers didactic eficient, care să vizeze formarea competenţelor, aplicarea cunoştinţelor şi în contexte noi. Realizarea acestei viziuni curriculare se poate concretiza doar atunci când cadrul didactic dă dovadă de multă deschidere şi flexibilitate către nou, adaptare la cerinţele Curriculumului Naţional, înţelegând schimbările prin care trece sistemul românesc de învăţământ.
Modernizarea procesului de învăţământ şi realizarea viziunii curriculare implică şi perfecţionarea metodelor şi procedeelor de învăţare. Acestea reprezintă modalităţi de organizare a cunoştinţelor şi a deprinderilor în funcţie de obiectivele didactice, tipul lecţiei, natura conţinutului învăţământului şi vârsta elevilor.
Metodele reprezintă latura executorie a strategiei didactice, de aplicare a curriculum-ului dat. Desemnează un proces complex care vizează concretizarea obiectivelor. Procesul de învăţământ se desfăşoară pe baza unor căi de instruire, metodele facilitează modelarea realităţii. Aplicarea eficientă a unei metode de învăţare depinde de competenţa învățătorului. Au funcţii cognitive, formativ-educative, instrumentale şi normative.
Ioan Cerghiit (1997, p. 83) a realizat următoarea clasificare a metodelor de învăţământ:
a) „metode de comunicare orală (expunerea, conversaţia, dezbaterea, problematizarea);
b) metode de comunicare scrisă (lectura, lucrul cu manualul);
c) metode obiective sau intuitive, bazate pe contactul cu realitatea sau cu substitutele acesteia (experimentul, demonstraţia, modelarea);
d) metode bazate pe acţiune (exerciţiul, studiul de caz, proiectul de cercetare, jocurile didactice, instruirea programată).”
Din perspectivă istorică metodele sunt tradiţionale (clasice) şi moderne. După sfera de aplicabilitate ele pot fi particulare (folosite la anumite discipline) şi generale. În funcţie de modalitatea de prezentare a cunoştinţelor sunt verbale sau intuitive, iar în funcţie de modul în care angajează elevii sunt pasive sau active.
Dintre metodele active ce pot fi folosite în orele de limba şi literatura română la clasele I-IV amintim: brainstorming-ul, problematizarea, cubul, ciorchinele, diagrama Venn, cvintetul, metoda cadranelor. Formarea personalităţii elevului activ, investigator, creator, participant conştient la propria sa dăltuire constituie nu numai un principiu, ci o orientare a educaţiei contemporane.
Modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini conştiente şi active în procesul de învăţământ o constituie antrenarea permanentă a lor pentru un efort mintal susţinut, şi înarmarea cu capacităţile necesare unei activităţi de învăţare productive, solicitare intensă a operaţiilor gândirii logice, formarea unui mod de a gândi independent şi creativ. În această optică trebuie orientat stilul de lucru al învăţătorului-comportamentul său activizat şi stilul de învăţare a elevului-atitudinea participativă în procesul formării şi autoformării sale.
Învăţarea ca act personal este condiţionată, aşadar, de modul în care participă elevii la dobândirea cunoştinţelor; de gradul de participare, de angajare activă şi intensă pe tot parcursul lecţiei depind calitatea şi eficienţa acesteia. Cu alte cuvinte, efectele formative şi educative ale unei lecţii sunt în legătură directă nu cu efectul de predare al învăţătorului, ci în raport direct proporţional cu gradul de activizare şi participare a elevilor la propria lor instruire.
Iată de ce fiecare elev trebuie să fie pus în situaţia de a participa prin efort personal la dobândirea de noi cunoştinţe, de a fi activ. Un elev care stă pasiv în bancă doar urmăreşte cele predate, nu poate obţine rezultate bune la învăţătură. De aceea, învăţătorului îi revine sarcina de a crea toate condiţiile necesare pentru schimbarea de comportamente ce se aşteaptă să fie obţinute pe baza unei activităţi efectuate direct de elevi.
Bibliografie:
I. Cerghit, Metode de învăţământ, E.D.P. R.A., Bucureşti, 1997.