Trăsături de personalitate și conduită la elevii cu tulburări specifice de învățare

Interesant este faptul că nu există o definiție clară și larg acceptată a deficienței de învățare. Din cauza naturii multidisciplinare a domeniului, există o continuă dezbatere cu privire la problema definirii; in prezent, în literatura de specialitate, există cel puțin 12 definiții. Aceste definiții disparate sunt de acord asupra anumitor factori:
• Cei cu dificultăți de învățare au probleme cu achizițiile și progresul școlar. Discrepantele există între potențialul unei persoane de a învăța și ceea ce învață ea de fapt.
• Cel cu dificultăți de învățare prezintă un model de dezvoltare inegal (dezvoltarea limbajului, dezvoltarea fizică, dezvoltarea școlară și / sau perceptivă).
• Problemele de învățare nu sunt cauzate de factori de mediu.
• Problemele de învățare nu sunt cauzate de retardul mintal sau de tulburările emoționale.

Tulburări de învățare desemnează un grup de tulburări ce afectează procesul tipic de achiziție a abilităților școlare, cum cele de citire, exprimare în scris și matematice: dislexie, disgrafie și discalculie. Acestea nu sunt o consecință a lipsei oportunităților de învățare sau a lipsei motivației pentru învățare, nu sunt rezultatul unei dizabilități intelectuale, a unui intelect liminar, deficit senzorial, de exemplu, auditiv, vizual, motor sau a tulburărilor afective și emoționale de natură psihiatrică ori a altor tulburări de dezvoltare, de exemplu, TSA - tulburări de spectru autist, ADHD - tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate) și nu este cauzată de nicio formă de traumă cerebrală sau maladie de achiziție. Disgrafia cuprinde toate formele de perturbări ale procesului tipic de achiziție a exprimării în scris, precum erori la nivelul literelor, erori sintactice și erori de punctuație, organizarea grafică a paragrafelor. Discalculia este o tulburare specifică de învățare care se exprimă prin perturbări ale procesului tipic de achiziție a abilităților matematice, precum simț numeric, memorarea tablei adunării și înmulțirii, calcul corect sau fluent, raționament matematic acurat. Nu în ultimul rând, dislexia este o tulburare specifică a abilităților de citire, în privința corectitudinii, fluenței și înțelegerii, care nu sunt dezvoltate la nivelul așteptat prin raportare la nivelul de dezvoltare intelectuală, nivelul de școlarizare și vârsta persoanei. Prezența unor semne, pot fi observate de părinți încă din grădiniță sau la debutul ciclului primar, care pot să indice posibilitatea dezvoltării unor tulburări de învățare. Indicatorii sunt reprezentați de anumite dificultăți la nivelul citit-scrisului și calculului matematic. Aceste tulburări pot fi observate în diferite domenii: limbaj (expresiv, la nivel de vocabular, articulare), receptiv (sub aspectul înțelegerii vorbirii), motor (coordonare, mișcări grosiere și fine, echilibru), psihomotor (ritm, schemă corporală, orientare spațiotemporală, inclusiv lateralitate) sau cognitiv (atenție, percepție, memorie vizuală sau auditivă, memorie de lucru sau de lungă durată, operații cognitive).
Tulburări de învățare sunt de origine biologică și nu sunt consecințe ale unor condiții defavorabile învățării. Ele desemnează o categorie de cerințe educaționale speciale ca urmare a intervenției unor factori externi, școlari, familiali, sociali, dar și a unor factori interni, psihoafectivi. Tulburările de învățare pot fi remediate și de cele mai multe ori, se exprimă sub forma unor întârzieri și nu a unor perturbări ale procesului tipic de achiziție. În cazul copiilor cu tulburări de învățare se pot asigura o serie de măsuri compensatorii dintre care putem enumera: computer/tabletă cu sofware - sintetizator vocal, care transformă tema de citire într-o temă de ascultare; aparat de înregistrare care permite elevului să își completeze notițele în timpul lecției (tabletă, reportofon etc.), cu respectarea prevederilor legale în vigoare; manuale și cărți în format digital (audio-book); dicționare, vocabulare digitale; computer cu program de scriere video, cu corector ortografic, care permite realizarea unor texte suficient de corecte fără un efort suplimentar de recitire și de corectare a eventualelor greșeli; dicționar digital (sub formă de tabletă sau pe computer); calculator care să faciliteze operațiile de calcul. În situațiile reprezentate de tulburări de învățare, computerul/tableta pot constitui un real ajutor atunci când sunt utilizate în scop compensator, în situațiile de învățare.
Tulburările specifice de învățare sunt prezente intr-o mare varietate de combinații. Foarte rar un copil este numai dislexic sau numai disgrafic. De obicei, copiii prezintă o combinație in diverse grade de severitate (ușor, moderat, sever) ale celor patru forme de manifestare a tulburărilor: dislexie, diagrafie, disortografie, discalculie. In plus, asocierea cu alte tulburări (ADHD, anxietate, opoziționism etc.) face din fiecare copil cu TSI o persoana unica din punct de vedere al profilului sau psihologic.
Experienţa pedagogică arată că în activitatea şcolară aceleiaşi măsuri, metode sau procedee pot da rezultate diferite. În funcţie de particularităţile de vârstă şi cele individuale ale elevilor. Acelaşi mesaj extern, aceleaşi date concrete sau verbale sunt receptate şi interpretate diferit în funcţie de stadiul de dezvoltare intelectuală, de aptitudinile, de motivaţiile, de atitudinile şi de convingerile fiecăruia dintre elevi. Întotdeauna, influenţele externe sunt mediate sau se răsfrâng prin condiţiile interne. În psihologie este cunoscută expresia R=f (S P), care anunţă dependenţa răspunsului comportamental (R) de situaţia externă (S) şi de factorii de personalitate (P) sau condiţiile interne. Toate acestea alcătuiesc un fel de prismă de refracţie şi definesc grila de evaluare şi receptare proprie unei vârste sau unui individ, modurile specifice de apreciere şi reacţie cu ceea ce este sau nu durabil în ele.
Dezvoltarea individuală este un proces cu o evoluţie complexă, în care cauza şi efectul alternează, schimbându-şi permanent locurile. De aceea, cunoaşterea personalităţii este un proces constructiv, ce trebuie realizat cu competenţă şi obiectivitate, aprecierea profesorului putând fi uşor preluată de majoritatea clasei şi promovată ca opinie colectivă despre un elev sau altul.
Trăsăturile de personalitate şi conduita elevilor sunt categorii de rezultate şcolare de importanţă majoră, reprezentând efecte sintetice, integratoare, ale activităţii instructiv-educative, în general, şi ale activităţilor de educaţie moral-civică, în special. În această categorie de rezultate se exprimă valoarea formativă a conţinuturilor învăţării, a metodologiei didactice, a relaţiilor educaţionale şi a capacităţii cadrelor didactice de a-şi valorifica în plan educaţional nu numai potenţialul de pregătire de specialitate, ci şi pe acela care ţine de transferul de valoare personală (morală, atitudinală, cognitivă, socială) spre şi în personalitatea elevilor.
Perspectiva analitică asupra personalităţii oferă posibilitatea înţelegerii modului în care activităţile instructiv-educative construiesc planul cognitiv, afectiv-atitudinal-vocaţional şi practic adiţional şi surprinderii, totodată, a relaţiilor de condiţionare reciprocă dintre aceste planuri în definirea profilului concret al personalităţii elevului.
Calitatea educaţiei se corelează, din ce în ce mai mult, nu doar cu nivelul cunoştinţelor şi capacităţilor intelectuale, ci mai ales cu acele trăsături de personalitate care condiţionează învăţarea, perfecţionarea şi autoperfecţionarea. În acest sens, formarea şi cunoaşterea trăsăturilor de personalitate şi conduită sunt necesare din mai multe puncte de vedere:
• trăsăturile de personalitate şi conduită reprezintă, pentru activitatea de învăţare, atât condiţii, cât şi rezultate, deoarece în structura capacităţii de învăţare intră componente intelectuale, atitudinale, caracteriale, volitive şi chiar trofice;
• randamentul şcolar trebuie interpretat ca sinteză a mai multor aspecte ale comportamentului elevilor: cunoştinţe acumulate, structuri instrumentate şi operaţionale, deprinderi de învăţare, aptitudini, interese, conduită morală etc;
• deplasarea accentului pe obiectivele formative ale educaţiei face parte din trăsăturile de personalitate şi din conduita elevului, obiective prioritare ale activităţii instructiv-educative;
• necesitatea ca individul să se manifeste activ, responsabil şi performant în activitatea profesională, care solicită nu numai calităţile profesionale propriu-zise, ci şi însuşi caracteriale şi de conduită precum: spirit de echipă, capacitatea de cooperare şi colaborare, capacitatea de integrare în organizaţia profesională, responsabilitate în muncă etc;
• calitatea de fiinţă socială şi de subiect al relaţiilor sociale (ca membru al unei comunităţi sociale mai largi şi/sau mai restrânse) solicită de la individul format prin şcoală însuşiri de personalitate şi conduite specifice: atitudine democratică, toleranţă, respect, capacitatea de relaţionare armonioasă, fair-play, onestitate, corectitudine, devotament etc;
• educaţia are rolul de a pregăti individul şi pentru a se raporta conştient la propria condiţie umană, pentru a se putea bucura de propria sa existenţă fizică, spirituală şi morală, pentru a se cunoaşte şi raporta conştient la sine, pentru a-şi valorifica potenţialul de care dispune, pentru a depăşi dificultăţi sau insuccese inerente existenţei umane, pentru a se împlini ca om, în plan personal.
Trăsăturile de personalitate relevă aspecte calitative ale activităţii şcolare, ale mediului şi ale relaţiilor sociale şi, de aceea, în practica şcolară curentă, acestea se exprimă în aprecieri generale, globale şi nu din precizia aprecierilor operate asupra rezultatelor cognitive. Datorită complexităţii şi dificultăţilor pe care le comportă cunoaşterea personalităţii şi aprecierea conduitei se realizează cu mai mare dificultate decât celelalte categorii de rezultate ale activităţii şcolare (cunoştinţe, deprinderi, capacităţi). Aprecierea gradului de dezvoltare a proceselor psihice, cunoaşterea trăsăturilor morale, a celor volitive, aprecierea conduitei se realizează nesistematic şi datorită faptului că unele cadre didactice consideră procesul de evaluare a acestora ca activităţi auxiliare, pe care nu şi le asumă, reducând, în mod eronat, rolul de profesor la sarcini legate de curriculum, ca domeniu exclusiv de competenţă. Multe cadre didactice sunt, însă de acord că astfel de obiective fac parte din conţinutul carierei didactice, dar subestimează domeniul modelării şi cunoaşterii sistematice a personalităţii elevilor, realizând deseori această sarcină la nivelul intuiţiei, al experienţei comune.
Depăşind modelul pedagogic tradiţional, centrat pe predarea-învăţarea-evaluarea cunoştinţelor, deprinderilor, orientărilor actuale în teoria şi metodologia curriculumului introduc trăsăturile de personalitate şi conduită ca elemente de conţinut ale procesului de învăţământ, mai mult din perspectiva unui învăţământ formativ, acestea dobândesc un caracter prioritar.
Trăsăturile de personalitate şi conduită reprezintă o sinteză a unor componente structurate precum: preferinţele, atitudinile, motivaţiile, valorile, interesele, aspiraţiile, idealurile. Ele sunt rezultate valorice ale învăţării şi se exprimă în limbaj, în conduită socială, în opinii, judecăţi, în toată gama de manifestări cu semnificaţii umane majore. Cercetările scot în evidenţă că ele sunt construcţii şi realizări cel mai adesea durabile, care pot fi ordonate în trepte valorice crescânde, interese-atitudini-valori-personalitate. Se face distincţie între cele două niveluri:
• nivelul A- identificat ca motivaţia structurată, ca relaţie între atitudini, valori şi elemente afective, se manifestă prin atitudini faţă de disciplinele şcolare şi diferitele activităţi, procese, evenimente specifice activităţii şcolare, faţă de lecţii şi de profesori, faţă de sine însuşi ca subiect al transformărilor sau schimbărilor produse de acţiunea educaţională;
• nivelul B- manifestarea atitudinilor în opţiuni şi decizii, ca rezultat al valorilor şi capacităţilor cognitive şi metacognitive: alegerea unei discipline, a unui anumit cerc de studii, a profesiei, a prietenilor etc.
În multe contexte şcolare, personalitatea elevului este apreciată spontan, având un caracter general şi, în consecinţă, conţinând erori. Există însă şi tendinţa introducerii şi utilizării unor instrumente specifice, care permit o mai bună identificare a particularităţilor individuale, acestea constituindu-se ca o condiţie a diferenţierii activităţii instructiv-educative.