UNIVERSUL OBSESIONAL ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU - studiu de specialitate

„Rebreanu a fost întotdeauna preocupat de natura obsesională a procesului de gândire” (Paul Georgescu)
Romanul lui Rebreanu, „un corp sferoid, se termină precum a început”, restituie un moment istoric şi epuizează un destin individual sau colectiv. Sub raport compoziţional, circularitatea este prezidată şi la Rebreanu de „existenţa unui centru sau principiu coagulant prezent, în varii ipostaze (…). Din acelaşi punct fix creşte universul obsesional, încorporat în dansul extatic din Ciulandra, în spânzurătoarea din Pădurea spânzuraţilor, în androginia din Adam şi Eva sau în glasul pământului din Ion şi Răscoala.
Liviu Rebreanu este un romancier care „a văzut epopeic viaţa satului românesc, în centrul căreia s-a găsit mereu drama cea mai veche şi mai adânci, drama pământului”. Pentru ţăran, pământul a însemnat „o dramă ancestrală, o sete nepotolită într-un şir de secole, care a acumulat necesitatea până ce a prefăcut-o în patimă”. Pământul ridică şi coboară individual, absoarbe energii şi distruge vieţi. El nu este doar o fixaţie ci o realitate zguduitoare ce provoacă puternice mişcări sociale: „toată concepţia mea creatoare, am avut-o formulată în minte încă de când ama venit din Ardeal. Omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ, este concepţia prin prisma căreia s-au născut Ion şi Răscoala, şi în parte, Pădurea spânzuraţilor”.
Romanele lui Rebreanu „vădesc o subiacentă obsesie a violenţei”. Fireşte, însăşi lumea primitivă care constituie mediul predilect al imaginaţiei sale este o lume a violenţei. Dar nu numai durităţile, sălbăticia unui mediu rural înapoiat apar în eposul ţărănesc al lui Liviu Rebreanu. Violenţa este o constantă obligatorie pentru acest scriitor, o cursă fatală în care cade omul. Scenele dure sunt frecvente în Ion: bătaia dintre Ion şi George, dintre Ion şi Simion, repetatele bătăi pe care Vasile Baciu le administrează Anei până la scena finală a uciderii lui Ion.
Atât Ion, cât şi Răscoala sunt drame ale condiţiei umane degradate, umilite care se răzvrăteşte. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, ori a ţăranilor din Răscoala, e aceea a naturii primitive. Violenţa derivă din pasiunea originară a posesiunii care ajunge în final o obsesie. Nevoia primordială a posesiunii care ajunge în final o obsesie. Nevoia primordială a posesiunii se asociază cu o obsesie a elementarului, a pământului ca stihie de care depinde viaţa. Ion este un posedat al pământului. Demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai acela al posesiunii. Drama ţăranului, aşa cum apare ea în Ion şi Răscoala este aceea a condiţiei umane care nu poate fi cu adevărat pentru că, în anumite împrejurări sociale şi economice, nu are. Setea de pământ este un complex în care converg stringente nevoi economice. În Răscoala există o problemă a pământului, în dublu înţeles, pe de o parte, „al chestiei ţărăneşti” pe care o discută orăşenii („Apoi vezi – îi spune Grigore Iuga lui Titu Herdelea -, pământurile oamenilor, asta e chestia ţărănească!... Pământurile! Nu prea sunt, şi de unde au fost s-au cam spulberat….”) şi, pe de altă parte, al unei conştiinţe colective care se formează lent apoi se precipită, cristalizează în formele dure ale răscoalei. Posesiunea se caracterizează prin fixaţii maniacale, prin turbulenţă, aplecare spre violenţă. Eroii, sufleteşte elementari, sunt expuşi atracţiei monomaniacale a unei unice pasiuni. Sângele lui Ion intră în ebuliţie, cu adevărat, doar la atingerea pământului. Pământul este cu adevărat iubita lui. Florica este doar o distracţie a pasiunii esenţiale, pe care o uriaşă forţă de gravitaţie îl atrăgea spre pământ, după cum în viaţa lui Petre, violarea Nadinei nu e decât un accident. La fel se întâmplă şi în Ciuleandra, când Puiu Faranga îşi ucide soţia, pe frumoasa Madeleine tocmai din cauza neputinţei psesiunii totale asupra acesteia. „În Ciuleandra impresia de patologic e puternică, fiindcă Puiu Faranga e un degenerat. Obsesia lui Ion e rganică, a lui Faranga e agresivă”. (Nicolae Manolescu)
„Rebreanu scrie mereu romanul unei obsesii, al unei chemări secrete, care covârşeşte totul şi face ca epica propriu-zisă să devină numai semnul, numai aparenţa, uneori paradoxală, a unui joc de imponderabile ce se desfăşară în subteranele vieţii sufleteşti.” (Lucian Raicu)
Începând cu romanul Ion, în care Liviu Rebreanu tratează problema pământului ajunsă la obsesie, continuând cu obsesia spânzurătorii în Pădurea spânzuraţilor şi cu obsesia dansului argeşean în Ciuleandra, îşi încheie seria romanelor principale cu generalizarea obsesiei pământului la o colectivitate în Răscoala. O altă obsesie, prezentă în aproape toate romanele, este cea erotică.
Angajând substanţa romanului Pădurea spânzuraţilor pentru a dezvălui drama lui Apostol Bologa, Rebreanu o organizează pe linia unei obsesii, a morţii prin spânzurătoare, întocmai ca sfârşitul ofiţerului Svoboda pentru a cărui moarte votase cu dezinvoltură însuşi Bologa. Imaginea lui Svoboda spânzurat marchează firul obsesiv al frământărilor eroului principal care va sfârşi el însuşi, ca sublocotenentul ceh, prin spânzurătoare.
Prin romanele Ion şi Răscoala, Liviu Rebreanu îşi exprimă în mod indirect concepţia sa, cât şi a ţăranului român în general, despre imaginea pământului.
Pentru ţăranul român „pământul nu e obiect de exploratoare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuşi rostul său de a fi. Pământul nostru care e un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.”, mărturisea Liviu Rebreanu într-un interviu.
„Pământul este un obiect al adoraţiei şi al spaimei în acelaşi timp, cauza existenţei şi ocrotitor al fiinţei. Ar îndeplini, cu alte cuvinte, funcţia mamei, loc de refugiu şi superb orgoliu al celui care-l calcă, dar şi agent al marilor nelinişti şi tragedii. În mitologie, de altfel, Terra este principiul feminin, închiderea în sine a lacrimii şi motiv de veşnică invidie.” (Aurel Sasu)
Ciuleandra este unul din primele romane din literatura noastră în care este epicizată o criză psihică acută, petrecută într-un context social-moral determinat.
Ciuleandra tratează cazul unei crime săvârşită sub impulsul unor factori obscuri şi a înnebunirii făptuitorului urmărit de obsesia horei argeşene. Ciuleandra păstrează meritul de „a fi atacat pentru prima dată în romanul nostru un caz clinic de obsesie, în cadrul mai larg al romanului”. (Şerban Cioculescu)
Prin întâiul său roman Liviu Rebreanu a ridicat drama personajului, a lui Ion al Glanetaşului, la înălţimea unei drame simbolice, iar Pădurea spânzuraţilor fixează cea mai zguduitoare dramă a unui suflet sin câte a măcinat războiul.
Într-un interviu acordat lui Dan Petraşincu în Adevărul literar şi artistic, din 30 iunie 1935, Liviu Rebreanu declara tranşant: „Simt deseori necesitatea de a mă înnoi în alte domenii”. (Liviu Rebreanu, Jurnal). Era explicaţia acelei practici continue, de a alterna romanele de analiză socială cu cele de investigaţie psihologică, pe de-o parte, a romanelor inspirate din mediul rural cu acelea ce-şi fixau tematica în mediul citadin, pe de alta – Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor (1929), Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934) – realizând astfel o operă complexă, construită în ansamblu parcă după un anume plan de evoluţie minuţios întocmit, aidoma fiecăruia din romanele sal gândite şi concepute în parte, căutând mereu a se defini mai adânc, a-şi asuma teritorii inedite şi mai ales a se depăşi pe sine neîncetat.

BIBLIOGRAFIE
1. Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, editura Eminescu, 1964
2. Georgescu, Paul, Păreri literare, Editura pentru Literatură, 1964
3. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+ Gramar, Bucureşti, 2003
4. Muthu, Mircea, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998
5. Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu. Eseu, Editura pentru Literatură, 1967
6. Rebreanu, Liviu, Jurnal, vol I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984
7. Sasu, Aurel, Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, Editura Albatros, 1967
8. Săndulescu, Al, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
9. ***Liviu Rebreanu interpretat de…, Ediţie îngrijită de Al. Piru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973