Violența în mediul școlar

1.ARGUMENT
În societatea actuală ne confruntăm tot mai des cu fenomene de violenţă. A califica un fapt ca violent, înseamnă a emite o judecată de valoare asupra acelui fapt. Judecata corespunde unor norme sociale determinate de cultura unei societăţi, dar ea se face şi în funcţie de valorile grupului de apartenenţă; în acelaşi timp, ceea ce este resimţit ca violenţă de un copil de la o anumită unitate şcolară, poate trece neobservat în ochii copiilor din altă unitate. Important este faptul că violenţa verbală nu este percepută în aceeaşi manieră de copii şi de cadrele didactice; copiii o minimalizează, în timp ce cadrele didactice o evaluează diferit.
În mediul şcolar întâlnim două tipuri de violenţă;
-violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului( crime şi delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal; Poliţia şi Justiţia sunt obligate în acest caz să colaboreze direct cu instituţiile şcolare;
-violenţele subiective, care sunt violenţe mai subtile, de atitudine, şi care afectează climatul şcolar. Sunt incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţa de la ore, refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii numesc atitudini antişcolare. O formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală (bullying-ul) adică atacurile verbale, cât şi intimidările (presiunea fizică) exercitate prin ameninţări, injurii, umilinţe.
2.OBIECTIVE
1.determinarea cauzelor;
2.eliminarea cauzelor;
3.determinarea expectanţelor.
3.PREZENTAREA CAZULUI – SITUAŢIA ACTUALĂ
Copiii au probleme la învăţătură; absenteismul şcolar este întâlnit tot mai des; rata abandonului şcolar creşte; relaţiile conflictuale dintre colegi se amplifică - în unele cazuri violenţa elevilor se răsfrânge şi asupra celor apropiaţi, a părinţilor şi a profesorilor.
4.PROCURAREA ŞI SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR
Analiza activităţii şcolare
Rezultatele şcolare ale copiilor observaţi sunt tot mai slabe;nu îşi îndeplinesc sarcinile şcolare decât cu mare dificultate;
Copiii sunt atraşi de activităţile unor grupuri defavorizate în detrimentul şcolii şi al familiei;
Violenţa devine „o soluţie” universal valabilă pentru orice problemă întâlnită.
Relaţii sociale
-Familie – relaţiile dintre părinţi sunt încordate, se întâlnesc cazuri de violenţă domestică, divorţ, decesul unuia dintre părinţi;
-Tatăl este violent, autoritar, coleric, consumă alcool, nu are loc de muncă stabil şi uneori are aventuri extraconjugale;
-Mama este depăşită de problemele financiare, de activităţile casnice, de educaţia copiilor, afectată de probleme de sănătate, hiperemotivă, blazată;
-Fraţii mai mari fac parte din grupuri de adolescenţi rebeli, puterea imitaţiei afectează mult fraţii mai mici;
-Grupul de prieteni are un comportament similar, apartenenţa / neapartenenţa la grup poate afecta siguranţa copilului, comportamentele violente sunt încurajate şi apreciate;
-Colegii de clasă au o situaţie financiară mai bună ceea ce declanşează sentimentul de invidie, de neputinţa în a-l egala pe celălalt, îi evită din cauza violenţelor verbale şi fizice pe care le manifestă.
5.DESCOPERIREA CAUZELOR
5.1.Influenţa mediului familial
Mediul familial reprezintă cea mai importantă sursă a agresivităţii copiilor. Mulţi dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienţa divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de muncă, de somajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi materiale, dar şi psihologice pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului. În aceste condiţii, ei nu mai sunt sau sunt mai puţin disponibili pentru copiii lor.Pe acest fundal apar noi probleme familiale foarte grave care-i afectează profund pe copii: violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenţa, la care se adaugă şi importante carenţe educaţionale – lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa în cerinţele formulate faţă de copil (treceri de la o extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restricţii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a copilului pe motiv ca bataia-i ruptă din rai.
Sunt şi părinţi – şi nu puţini – care privilegiază în mod exagerat relaţia afectivă în detrimentul rolului educativ pe care ar trebui să-l aibă în raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de interdicţii, de reguli, emit puţine exigenţe şi caută să evite conflictele. Această absenţă cvasitotală a constrângerilor (în afara şcolii) îl va determina pe copil să adopte în clasă comportamente de refuz a exigenţelor cadrelor didactice.
5.2.Influenţa mediului social
Mediul social conţine numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să stimuleze şi să întreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu educaţia copiilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul copiilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât constată că şcoala nu îi asigură inserţia profesională. Valorile tradiţionale vehiculate în şcoală – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibilă.
Un mediu social în criză (criza locurilor de muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului).
5.3.Influenţa mediului şcolar
De multe ori comunicarea este lateralizată, existând cadre didactice care monopolizează comunicarea, iar copilul rămâne doar un receptor pasiv. Comunicarea între copii în cadrul unor grupuri de lucru este destul de restrânsă, iar opiniile lor cu privire la viaţa clasei sunt prea puţin luate în considerare. Nevoia de expresie şi de comunicare este nevoie fundamentală a oricarui individ, iar grupul şcolar este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antrenează inevitabil o frustrare ce se va reduce prin comportamente agresive.Şi alte componente ale atitudinii profesorului faţă de copil pot genera situaţii conflictuale şi comportamente violente ale acestora. Unii profesori adoptă o atitudine de ignorare dispreţuitoare a copiilor, corelată cu tendinţa de evaluare a lor în termeni constant negativi şi depreciativi.Sunt numeroşi copiii care suferă ca urmare a acestor judecăţi negative ale cadrului didactic, pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de descurajare, de lipsă de încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, o dată interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lecţie, indiferenţa sau, dimpotrivă, perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.De multe ori, în mod conştient,cadrul didactic introduce diferenţieri între copii şi în funcţie de performanţa atinsă.
Acordă mai puţin timp copiilor cu realizări mai modeste:
-Le acordă mai puţin timp să gândească un răspuns;
-Le acordă mai puţină atenţie şi intră în relaţie cu ei mai rar;
-Evită să utilizeze cu ei cele mai potrivite metode de instruire, deoarece acestea necesită mai mult timp;
Are mai puţină răbdare cu aceşti copii:
-Preferă să le ofere chiar el răspunsul sau să numească pe unul dintre copiii buni în loc să pună întrebări ajutătoare sau să reformuleze întrebările;
-Le oferă feedback-uri neglijente şi neconcludente;
-Îi solicită mai rar să răspundă;
Ignoră copiii cu realizări mai modeste:
-Le repartizează locuri mai depărtate de traseul său obişnuit prin clasă;
-Nu acceptă şi nu utilizează ideile lor;
-Interacţionează cu ei mai degrabă în particular decât în public;
Le acordă mai puţin interes:
-Se poartă mai puţin prietenos cu ei, le zâmbeşte mai rar;
-Stabileşte mai rar contactul din priviri cu ei;
-Le acordă mai puţini indici nonverbali de sprijin, atenţie şi înţelegere;
Discriminează copiii cu realizări mai modeste:
-Îi recompensează mai rar pentru succesele obţinute şi îi critică mai des pentru eşecuri;
-Solicită mai rar ceva de la ei;

Această atitudine a cadrului didactic poate determina din partea copilului sustragerea de la activităţi, indiferenţa faţă de ceea ce se întâmplă în clasă, absenteismul, refuzul de a-şi face temele, violenţe verbale faţă de colegi şi chiar faţă de celelalte cadre didactice sau personal, comportamente agresive.
6.GĂSIREA SOLUŢIILOR
6.1Prevenirea violenţei şcolare
Sunt trei tipuri de prevenţie pe care le poate desfăşura şcoala şi care se completează reciproc.
a. prevenţie preliminară, care se poate realiza foarte uşor de către cadrul didactic şi se referă la dezvoltarea unei priviri pozitive asupra fiecărui copil, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului lui. Toate aceste atitudini pot reduce riscurile apariţiei violenţei.
b. o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat al dezvoltării intelectuale şi afective a copilului, printr-o observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violenţe la care copilul a fost supus în afara mediului şcolar. Semnalând cazul respectivilor copii profesioniştilor (psihologului şcolar, asistentului social) şi autorităţilor competente, pot fi luate măsuri de ajutor şi de protecţie care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor şi reducerea tulburărilor somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţă;
c. prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus copiilor care manifestă comportamente violente. Menţionarea unor aşteptări pozitive faţă de ei, dezvoltarea sentimentului de apartenenţă comunitară, exprimarea preocupării faţă de situaţia pe care o au şi integrarea lor în activităţile grupului sunt factori de protecţie ce pot fi exercitaţi în cadrul instituţiei şcolare. Prin aceste măsuri se poate împiedica cronicizarea tulburărilor provocate de violenţa şi eventuala transmitere a lor de la o generaţie la alta.
6.2.Măsuri concrete de acţiune
6.2.1.La nivel personal
-dezvoltarea încrederii în forţele proprii ale copiilor;
-stimularea motivaţiei pentru învăţare;
-îmbunătăţirea relaţiei cu colegii;
-şedinte de psihoterapie;
-redefinirea sistemului propriu de valori al copiilor
6.2.2.La nivelul colectivului de elevi
-favorizarea integrării în grup;
-valorificarea potenţialului fiecărui copil;
-implicarea în activităţi extraşcolare, proiecte şi programe educative
6.2.3.La nivelul comunităţii locale
-colaborarea cu familia şi cu consilierul şcolar
-implicarea copiilor în activităţi desfăşurate în colaborare cu comunitatea locală, primaria, biblioteca, poliţia, fundaţii sau organizaţii nonguvernamentale;
6.3.REZULTATE FINALE
Creşterea încrederii în forţele proprii;
Rezolvarea crizelor de identitate;
Creşterea stimei de sine;
Integrare în colectiv şi relaţionare pozitivă cu colegii;
Colaborare în realizarea sarcinilor de echipă;
Detensionarea şi îmbunătăţirea situaţiei familiare;
Găsirea unor soluţii concrete pentru situaţiile de criză.
7.CONCLUZII
Violenţa în instituţiile de învăţământ este o expresie a violenţei din societate; când violenţa se produce în şcoală, ea conduce şi la alte consecinţe: alături de prejudicii, victimizare, uneori moarte, violenţa din şcoală reduce şansele copiilor de a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o educaţie de calitate.Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei, prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării cadrelor didactice. Trebuie să recunoaştem că, atât în cadrul formării iniţiale, cât şi al formării continue, atenţia este concentrată asupra lucrului cu clasele de copii„fără probleme”
Se discută mult prea puţin despre modalităţile de abordare a claselor dificile; este nevoie de o formare specifică, în măsură să permită satisfacerea cerinţelor copiilor „cu probleme”. Nu putem aştepta pasivi ca problemele să se rezolve de la sine, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, şcoala poate reprezenta pentru copil o a doua şansă.
Bibliografie
1.Pierre-Andre Doudin şi Miriam Erkohen-Markiis,2000, Violența în mediul școlar
2.Cosmovici,A.,Iacob,L.,1990,Psihologie școlară,Editura Polirom,Iasi
3.Soitu, L.,Havarneanu, C. ,2001,Agresivitatea în școală,Institutul European,Bucuresti
4.Ferreol, G.,Neculau, A.,(coord),2003, Violența-aspecte psihosociale,Editura Polirom,Iasi