Save Our School, Prof. Silaghi Daniela, Liceul Pedagogic Buzău
An de an vedem ieşind din sistemul educativ tineri cu diplomă, dar fără calificare. Cine poate fi considerat responsabil de acestă situaţie: profesorii, inspectorii, părinţii? Povara eşecului e greu de dus de fiecare dintre aceştia.
În urma numeroaselor legi şi ordonanţe, adesea contradictorii, prost gândite şi aproape imposibil de pus în practică, sistemul educativ a devenit o maşinărie greoaie, incapabilă să pregătească tinerii pentru provocările secolului XXI.
Orice manual de pedagogie ne prezintă cele trei funcţii esenţiale pe care şcoala le îndeplineşte:
- o funcţie economică: formează tineri calificaţi, capabili sa fie integraţi în viaţa profesională.
- o funcţie culturală: egalizează şansele, oferind fiecăruia posibilitatea de a fi educat.
- o funcţie politică: formează cetăţeni conştienţi, activi, ataşaţi de ţara lor şi de instituţiile democratice ale acesteia.
Realitatea e însă departe de această ideologie oficială. Din păcate azi şcoala românească este exact contrariul a ceea ce ar trebui sa fie o şcoală democratică ideală. Şi cum ar putea fi altfel? Şcoala pe care ne-o dorim e irealizabilă în cadrul şi din cauza sistemului economic şi politic actual.
În ceea ce priveşte prima sa funcţie, cea economică, societatea asigură oameni calificaţi, poate chiar supracalificaţi, dar pentru sectoare economice în care mâna de lucru există deja din abundenţă. Şcoala poate produce diplome, dar nu şi locuri de muncă. Ar trebui discutată problema utilităţii sociale a diplomelor, devenite indispensabile pentru a evolua. Cu cât avem mai mulţi elevi/ studenţi care obţin aceeaşi diplomă, cu atât utilitatea acesteia pe piaţa muncii e mai mică. Astfel echilibrul între cererea şi oferta educaţională care părea bine stabilit în vechiul sistem românesc de învăţământ a dispărut, făcând ca procentul absolvenţilor de licee şi facultaţi să crească, dar nu şi performanţele acestora. Avem astfel avocaţi cu diplomă care lucrează în cu totul alt domeniu, sau mai rău, rămân şomeri, fie din cauza unui orgoliu greu de înţeles, fie din cauza incompetenţei dovedite.
În al doilea rând şcoala românească de azi nu egalizează şansele ci dimpotrivă. Ca profesori, ne scandalizează an de an faptul că elevii pe care-i considerăm slab pregătiţi încep sau termină două-trei facultăţi în timp ce elevii cu adevărat silitori renunţă la a-şi continua studiile şi se angajează pentru a-şi câştiga existenţa. Mai mult de jumătate din elevi vin la ore fără entuziasm, nu înţeleg nimic şi consideră că multe materii le sunt inutile. Programele şcolare sunt prea încărcate, prea greoaie şi total izolate unele de altele, se axează mai mult pe cunoştinţe şi prea puţin pe competenţe. În plus sunt prea ambiţioase şi nu se adresează în realitate dacât unui grup elitist de elevi. Disciplinele ca atare îşi pierd complet dimensiunea educativă pentru a deveni pur şi simplu chei ce deschid uşa spre un liceu, respectiv o facultate.
În al treilea rând, a le inocula tinerilor ideea că societatea e fondată pe democraţie şi respectul drepturilor omului e o idee generoasă, dar doar în aparenţă. Putem să-i spunem unui tânăr că trăieşte într-o societate democratică în momentul în care acesta îşi vede tatăl concediat de un patron care are o zi proastă? Putem vorbi de egalitate sau justiţie când furtul unei biciclete e pedepsit cu mai multă severitate decât o fraudă fiscală de milioane de lei?
De aceea trebuie să dăm şcolii o nouă funcţie, o misiune crucială, aceea de a asigura tinerilor cunoştinţele şi competenţele care să le permită să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să participe la transformarea ei. Trebuie să dăm viitoarei generaţii armele de care are nevoie pentru a ieşi din această societate bolnavă pe care le-am lăsat-o moştenire şi pentru a putea să construiască o alta, mai bună, echitabilă şi durabilă.
Nu putem să-i motivăm pe elevi decât recunoscând că avem nevoie de ei. Avem nevoie de cetăţeni cu un bogat bagaj de cunoştinţe ştiinţifice, ca să poată percepe potenţialul extraordinar al tehnologiei dar şi sesiza ameninţările şi pericolele acesteia. Avem nevoie de cetăţeni capabili să argumenteze o idee, să o exprime clar, să dialogheze şi să-şi exprime sentimentele. Avem nevoie de cetăţeni care să stăpânească mai multe limbi străine pentru a putea comunica. Avem nevoie de cetăţeni educaţi în spiritul solidarităţii şi al respectului, nu al individualismului, al cooperării şi nu al competiţiei, al internaţionalismului şi multiculturalităţii, nu al naţionalismului xenofob. Avem nevoie de cetăţeni capabili să aprecieze cele mai frumoase creaţii culturale şi artistice în bogăţia şi diversitatea lor şi să lupte împotriva pseudo-culturii de masă impuse azi de industria audio-vizuală.
Societatea s-a schimbat şi dacă vrem să apărăm principiile şi valorile educaţiei, trebuie să schimbăm şcoala în formele ei de organizare şi modul de transmitere a cunoştinţelor. Căci ceea ce ameninţă şcoala este decalajul între principiile afişate şi experienţa de zi cu zi a actorilor procesului educativ. Asistăm la distrugerea rapidă a unor valori clădite în secole.
De fapt, se pune problema devalorizării şcolii şi nu cea a devalorizării dascălilor. Profesorii nu au coborât ştacheta. Cei mai mulţi au ales această meserie din pasiune pentru o disciplină şi din dragoste pentru copii. Dar în momentul în care li se încredinţează o clasă observă adesea că există o discrepanţă enormă între vocaţia lor intelectuală şi apetenţa elevilor pentru materia respectivă.
E nevoie de o reformă a educaţiei? Cu siguranţă că ceea ce s-a subliniat mai sus impune un răspuns afirmativ. Firesc, întrebarea următoare este « cum ? ». Profesorul trebuie să devină, în contextul actual, un membru virtual al familiei şi al anturajului elevului, un sfetnic şi un confident.
Nu există şi n-a existat vreodată o vârstă de aur, o epocă la care ar fi suficient să ne întoarcem pentru a avea o şcoală ideală. Nu avem de ales între stabilitate şi schimbare, ci între schimbarea pe care o acceptăm pasiv sau cea pe care o construim împreună.
Prof. Silaghi Daniela
Liceul Pedagogic Buzău
