Copiii cu probleme familiale - o prioritate în activitatea educatoarei, Prof. Lucaciu Gabriela - Grădiniţa nr. 28, Sibiu

Trăim într-o lume în care valorile materiale capătă o importanţă prea mare în raport cu partea spirituală a existenţei noastre. Pe altarul unei bunăstări efemere,  jertfim idealurile familiei, uităm să dăm frâu liber sentimentelor şi, în cel mai rău caz, considerăm că singura noastră datorie de părinte este să asigurăm un trai cât mai îmbelşugat copiilor noştri. Am uitat să comunicăm, nu avem timp să ascultăm, nu mai simţim disponibilitatea să ne dedicăm celor dragi. Este normal un astfel de  comportament? Putem dormi împăcaţi că ne-am făcut datoria de părinte? Dar datoria de educator şi formator de copii?

În activitatea noastră, suntem confruntate tot mai des cu situaţii legate de comportamentul copiilor cu probleme în familie. Când vorbim despre „probleme” ne referim, în special la trei aspecte, esenţiale prin modul în care influenţează comportamentul copilului, şi anume: prinţi despărţiţi, părinţi plecaţi la muncă în străinătate sau părinţi extrem de ocupaţi care au prea puţin timp liber pe care să îl dedice propriilor odrasle. În toate aceste cazuri ne confruntăm cu situaţii în care preşcolarul provenit dintr-o astfel de familie este traumatizat afectiv şi emoţional. Şi nu trebuie să tratăm cu indiferenţă aceste aspecte, deoarece astfel de traume, petrecute în copilărie,  pot sta la baza unui comportament deviant la maturitate.

Ce putem face noi, educatoarele, în aceste situaţii? Un aspect esenţial şi primordial este acela că toate acţiunile pe care le întreprindem trebuie să fie discutate cu şi monitorizate de psihologul instituţiei de învăţământ. El este primul care trebuie să fie informat despre ceea ce am constatat şi, totodată, cel care ne va sfătui pe toată durata acţiunii noastre.

În acelaşi timp, este necesar să fim foarte apropiate de copii. În acest sens, cel mai indicat este să parcurgem împreună toate etapele: de la grupa mică până la grupa pregătitoare. O trăsătură de bază a educatoarei o reprezintă capacitatea de afectivitate şi disponibilitatea de a se dedica trup şi suflet meseriei pe care şi-a ales-o, de a iubi fiecare copil care îi păşeşte pragul clasei, fără nicio deosebire, de a acorda o atenţie specială acestor suflete mari încorsetate în nişte trupuri firave.

Dacă, din întâmplare, observăm că unul din copii devine apatic sau prea agresiv, dacă este mai tot timpul trist, preocupat şi ostentativ nu participă la activităţi înseamnă că trebuie să acţionăm imediat. Aceasta este forma lui de a ne atrage atenţia că ceva nu este în regulă cu el, că are nevoie de ajutor. Dacă am reuşit să ni-l apropiem, atunci când va fi pregătit,  ne va spune ce îl frământă.

În primă fază, îl macină un sentiment de vinovăţie. Se simte principala cauză a despărţirii părinţilor sau a plecării acestora departe de el. Uneori, această vină imaginară se poate transforma în ură pentru propria persoană sau pentru cei din jurul lui care nu au aceleaşi probleme ca el. În această situaţie, va simţi nevoia să îşi facă rău: să se lovească, sau să rănească pe cei din jur său, să provoace suferinţă fizică sau morală, să se opună oricărei ordini, să respingă orice formă de apropiere sau manifestare de afecţiune, să răspundă obraznic, să jignească, să pozeze o indiferenţă dusă până la dispreţ pentru tot ce-l înconjoară.

În această situaţie, avem datoria să acţionăm imediat şi cu eficienţă şi să luăm cele mai bune decizii. În primul rând, trebuie să stabilim o  legătură permanentă  cu părinţii, dacă acest lucru este posibil. Este esenţial  să găsim de comun acord cea mai bună soluţie pentru copil. În astfel de situaţii, pedeapsa aspră nu ar face decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. Dar nici îngăduinţa dusă până la extrem nu este o soluţie. Răbdarea, afecţiunea, disponibilitatea de a fi alături  de el atunci când are cea mai mare nevoie de tine, abordarea curajoasă a subiectului, explicarea situaţiei în mod corect, fără ascunzişuri sau minciuni, punerea în evidenţă a stării de relativă normalitate, sau exemplificări a unor situaţii asemănătoare cu care s-au confruntat alte persoane cunoscute sunt câteva forme de abordare. Planificarea activităţilor cu părinţii capătă în aceste situaţii valenţe noi şi trebuie eliminat aspectul formal al unor acţiuni întreprinse de grădiniţă la care sunt invitaţi să participe şi părinţii (dezbateri, prezentări de referate, manifestări cu caracter educativ, serbări, excursii şi programe artistice).

În cazul în care este vorba de divorţul părinţilor, esenţial este să luăm legătura atât cu mama cât şi cu tatăl copilului, să-i facem să înţeleagă necesitatea de a se implica fiecare dintre ei în viaţa şi educaţia copilului, că trebuie să treacă peste problemele de cuplu şi să acţioneze unitar, că este necesar să fie alături de el în momentele importante. În cazul părinţilor extrem de ocupaţi, se impune  să îi consiliem şi să le explicăm importanţa  ca, cel puţin o oră pe zi, să-şi facă timp pentru copii lor. Acea oră să fie dedicată unor discuţii pe diverse teme, jocului sau plimbărilor comune. De asemenea, sfârşitul de săptămână este un moment potrivit pentru a-l dedica familiei.

În cazul copiilor cu părinţii plecaţi, este necesar să le oferim multă  afecţiune, care să compenseze cât de cât lipsa celor dragi. Trebuie, de asemenea, să urmărim cu atenţie persoanele care îi au în îngrijire şi să semnalăm asistentului social orice problemă care nu ni se pare firească. O formă de apropiere constă în a-i invita să petreacă unele weekend-uri  sau sărbători în familia noastră.

În orice situaţie, este necesar să dăm dovadă de interes, echilibru, simţ de observaţie şi să ne facem cu abnegaţie datoria de dascăl. Idealul constă în a fi  întotdeauna corecte, ferme şi echidistante, exigente dar nu severe, îngăduitoare dar nu slabe, o persoană în care copii să aibă încredere, să o îndrăgească şi în faţa căreia să îşi poată deschide totdeauna sufletul.

Prof. Lucaciu Gabriela – Grădiniţa nr. 28, Sibiu