Spectrul evaluării: obiectiv sau subiectiv, Prof. Mihaela Nălbitoru-Mărăcine, Şcoala cu clasele I – VIII, Nr. 5, Rm. Vâlcea
“Deontologia didactică” cuprinde ansamblul îndatoririlor care îi revin dascălului în cadrul exercitării profesiei, în raporturile cu elevii, cu ceilalţi profesori cu care colaborează sau cu personalul auxiliar. Aceste obligaţii se bazează pe regulile şi tradiţiile profesiei.
Deontologia procesului de evaluare se află într-o relaţie inseparabilă cu codul deontologic al profesiei de dascăl. Cine altcineva conduce demersul evaluativ? Desigur că profesorul este cel care-şi propune nişte obiective pentru un anumit conţinut, gândeşte strategia didactică de predare a acelor noţiuni, le consolidează, având în vedere obiectivele de evaluare, alege metoda de verificare, instrumentul evaluării, elaborează baremul de corectare şi notare, aplică testul la clasă, interpretează rezultatele obţinute şi intervine în procesul didactic acolo unde consideră necesar pentru optimizarea rezultatelor, regândeşte demersul didactic. Cu alte cuvinte, realizează feed–back-ul. Dascălul trebuie să fie asemenea medicului: aplică un tratament bolnavului dar, dacă observă că semnele de însănătoşire se lasă aşteptate, atunci regândeşte tratamentul prescris, vede ce a fost bun, ce nu a corespuns necesităţii pacientului şi aplică altceva. Ideal ar fi să fie administrat tratamentul corect încă de la început. În felul acesta, s-ar economisi timp şi rezultatele scontate ar apărea deja după prima ,,doză” de tratament.
În cadrul ,,deontologiei evaluării”, un rol definitoriu care îi revine dascălului este ,,obiectivitatea”. ,,Spiritul dreptăţii” era considerat de însuşi Isocrate ca fiind ,,una din virtuţile cu cea mai mare valoare” care-l transformă pe om într-o ,,fiinţă verticală”.
Dascălul poate rămâne ,,o fiinţă verticală”, numai atunci când ,,se hrăneşte” cu ,,pâinea spiritului”, considerată de Mihai Eminescu a fi dreptatea, acea putere care este dirijată de conştiinţă, acel ,,ochi al raţiunii”, cum credea J. J. Rousseau.
Adevăratul simţ al datoriei aparţine celui care a învăţat ,,să se autoresponsabilizeze”, adică ,,să se respecte pe sine”.
Numai respectând, vom putea fi respectaţi! A respecta înseamnă a fi cât se poate de obiectiv. Se cunoaşte, însă, faptul că natura umană se caracterizează prin subiectivitate. Acest lucru explică oarecum anumite erori care pot apărea în evaluare, de tipul efectului halo, al stereotipiilor sau al ecuaţiei personale.
Printre erorile întâlnite în evaluare pot fi amintite, de asemenea, efectul de contrast şi eroarea proximităţii. Dacă ,,efectul halo” şi ,,stereotipiile” se manifestau printr-o anumită constanţă a evaluării, indiferentă la schimbările în plan real ale subiectului evaluării, efectul de contrast şi de proximitate acţionează în sensul că rezultatele evaluării se modifică, fără ca acest lucru să presupună o schimbare în plan real a subiectului evaluării. Astfel, aceeaşi performanţă este notată în mod diferit în funcţie de poziţia ocupată în succesiunea evaluărilor efectuate pe un grup de elevi.
Alături de fenomenele de apreciere subiectivă menţionate până acum se înscriu: ecuaţia personală şi efectul de similaritate. Acestea ţin de personalitatea profesorului, de concepţia şi atitudinea acestuia faţă de actul evaluării. Ecuaţia personală reprezintă acel factor care face ca evaluarea să se diferenţieze de la un profesor la altul, în funcţie de exigenţele examinatorului. Astfel, nu se înregistrează erori propriu-zise de apreciere, ci doar diferenţe proporţionale ale scării de apreciere de la un profesor la altul.
Dacă am elimina, aşadar, acea undă de subiectivism, erorile evaluative ar dispărea sau s-ar diminua. Iată cum apare din nou obiectivitatea ca factor reglator al procesului de evaluare. Ar fi necinstit să afirmăm că cineva este pe deplin obiectiv. Natura umană nu-ţi permite acest lucru, dar asta nu te împiedică, totuşi, să încerci să fii cât se poate de obiectiv. Nu atingem idealul, dar este indicat să ne apropiem de el, să tindem a-l atinge.
Există chiar un cod deontologic al profesorului. Acesta are la bază următoarele principii: angajamentul faţă de elevi, angajamentul faţă de profesiunea didactică, comportamentul etic faţă de colegii de profesie şi angajamentul faţă de comunitatea şcolară şi socială. Aceste principii definesc, practic, noţiunea de ,,deontologie didactică”. Aşa cum medicul evită, pe cât posibil, să-i lase vreo cicatrice bolnavului, tot aşa şi evaluatorul încearcă să nu rănească sufletul celui evaluat, printr-o notă care să nu ilustreze adevărata valoare a lucrării copilului.
Nu trebuie uitat faptul că evaluarea se află în strânsă legătură cu predarea. Într-adevăr, evaluarea poate arăta dacă am predat bine, dar cine ne garantează că am evaluat corespunzător? Oare vina pentru anumite note mici la un test aparţine numai elevilor sau şi evaluatorilor prin faptul că nu au fost adecvate cerinţele propuse, prin lipsa de proprietate a unor concepte, prin depăşirea nivelului mediu de accesibilitate, prin ignorarea diferenţelor dintre elevi sau prin eludarea preferinţelor pentru un exerciţiu anume sau prin faptul că pentru elevi a fost poate unul dintre multele teste din acea zi, iar puterea de concentrare a lor nu a mai putut ,,lucra” la cote maxime. Ar fi indicat să ,,privim şi-n grădina noastră” când vrem să aflăm a cui a fost vina. Este mai uşor să culpabilizezi pe celălalt, dar, totuşi, meseria de dascăl ne obligă să fim obiectivi, să ţinem treaz în noi ,,spiritul justiţiar”.
Ar fi util să ţinem seama de elev nu numai în momentul în care îl evaluez printr-o notă, ci şi atunci când predau, consolidez în vederea verificării, gândesc obiectivele de evaluare în funcţie de ceea ce am lucrat, construiesc itemii asemănători cu cei exersaţi la consolidare şi de-abia apoi încerc să-l evaluez cât mai corect posibil printr-o notă pentru rezultatele muncii sale.
Din cele menţionate mai sus, s-ar putea ajunge la concluzia că ar trebui regândit întregul proces evaluativ pentru a se putea obţine o evaluare cât mai obiectivă. Formularea obiectivelor de evaluare, elaborarea testului şi întocmirea baremului de corectare şi notare au un rol esenţial pentru stabilirea unei note care să reflecte cât mai bine capacitatea reală a elevului. Nu numai de dascăl depinde o notă cât mai concludentă. El însuşi şi-ar dori găsirea unor pârghii pentru un proces evaluativ cât mai transparent.
Sintetizând cele afirmate până aici, se evidenţiază ideea că evaluarea obiectivă cu adevărat rămâne un ideal al oricărui dascăl! Totuşi, trebuie să recunoaştem faptul că, oricât de competent şi de corect ar fi un evaluator, există posibilitatea ca el să greşească, deoarece el nu corectează numai cu mintea, ci cu toată fiinţa sa. Ecuaţia personală îşi va pune, aşadar, amprenta, fie şi numai într-o infimă părticică.
Speranţa nu moare însă niciodată şi, astfel, sperăm să putem dormi cu toţii cu conştiinţa împăcată, nu înainte totuşi de-a asculta cuvintele următorului cvintet:
,,EVALUATORUL…
Măsurare, apreciere,
Obiectiv, informat, corect
Măsurând, apreciind, obţinând
EVALUAREA…
Bibliografie :
- Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române , Editura Arc&Gunivas, 2007
- Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
- Genevieve Meyer, De ce şi cum evaluăm?, Editura Polirom, 2000.
- ,,Perspective” – Revistă de didactica limbii şi literaturii române, Nr.6 / 2003, Cluj-Napoca
- Tiberiu Rudică, Aforismele din perspectivă psihologică, Editura Polirom, 2008
