Toţi copiii sunt frumoşi sau O formă de incluziune şi efectele ei, Profesor Petruţa Iordache, Director Grădiniţa nr. 90 „În lumea copiilor”

Orice mamă îşi doreşte să aducă  pe lume copii frumoşi şi sănătoşi şi de cele mai multe ori aşa se întâmplă. Dar când dorinţa ne este împlinită numai pe jumătate, ce-i de făcut??

Într-o vară, în uşa cancelariei au apărut o mamă şi fiul său. Era o femeie tristă, pe faţa căreia se citea îngrijorarea, iar copilul…..Cu copilul, natura nu fusese prea darnică: un cap prea mare pe un corp firav, o gură pe care făcea eforturi s-o păstreze închisă şi din care se prelingeau fire de salivă pe la colţuri, nişte ochi trişti cu care fixa pământul cu amărăciune şi două mâini nefiresc de lungi  care îşi căutau cu disperare locul în buzunare.
Veneau de la o altă grădiniţă la care mama hotărâse să nu-l mai ducă.

Am început să stau de vorbă cu el. Cu privirea aţintită în desenele de pe covor, vorbele-i ieşeau foarte încet, odată cu durerea adunată. Nu mai voia acolo. Nimeni
nu-l iubea, nimeni nu voia să se joace cu el, nimeni nu voia să stea lângă el la lecţii sau la masă. Ajunsese să nu se mai placă deloc şi să le dea dreptate: el nu era ca ceilalţi copii frumoşi…..
Fiind mereu ridiculizat, devenise timid.

Mişcată de durerea lor, m-am hotărât să încerc să îl ajut pe X şi l-am luat la mine în grupă.
Încă din prima zi de grădiniţă, când s-au întâlnit toţi cei care aveau să devină colegi de grupă, am început să-l urmăresc pe “X “şi pe ceilalţi copii.
La început îl priveau cu o imensă curiozitate, cu uimire, unii făcând comentarii răutăcioase, nu-l acceptau în jocurile lor, îl respingeau direct sau se retrăgea până la urmă el, simţindu-se marginalizat, exclus.

Mi-am propus să-i fac pe toţi să înţeleagă că oamenii sunt diferiţi între ei, atât la înfăţişare cât şi la suflet, că uneori sunt mult mai diferiţi fără a avea deficienţe sau incapacităţi, fără a fi persoane cu cerinţe educative speciale. Că diferenţele esenţiale nu ţin  de cum ne îmbrăcăm sau ce culoare au ochii noştri, ci de felul în care ne purtăm şi de faptele pe care le facem.
Fiecare copil trebuia să înţeleagă unicitatea sa şi diferenţele fireşti dintre copii, dintre oameni,  fără ca acest lucru să dea posibilitatea unor diferenţieri fizice negative.
Trebuia să îi ajut să îl accepte pe “X”aşa cum este, să îl aprecieze dincolo de aspectul său fizic.

Am început prin a le spune poveşti ca:” Prinţul fermecat”, “Riguet Moţatul”, “Păţania ursului cafeniu”. Comentând cu copiii fiecare poveste, insistam asupra mesajului: frumuseţea sufletească, frumuseţea faptelor este mai importantă decât cea fizică.
Pornind de la ideea că fiecare copil are o înclinaţie spre ceva anume, face ceva foarte bine, am început să caut şi să descopăr la “X” acel ceva de care trebuia să mă folosesc spre a atrage atenţia celorlalţi copii asupra lui.

De câte ori reuşea o activitate, reliefam acest lucru lăudându-l în faţa grupei.
“X” nu avea încredere în sine. Trebuia să îl ajut să se valorizeze în propriii ochi, dar şi în ai celorlalţi.
Educaţia trebuie să-i ofere copilului posibilitatea cunoaşterii de sine şi dezvoltării respectului de sine, componenta pozitivă a personalităţii.                                             Copilul învaţă despre sine din experienţa sa dar mai ales din impresiile celorlalţi despre el. Îl lăudam de câte ori aveam motiv, evidenţiind în faţa grupei lucrările sale.

Şi am descoperit uşurinţa şi plăcerea cu care desena pe zi ce trecea şi cu fiecare apreciere primită. Era cu adevărat talentat. Evidenţiam lucrările sale şi-mi exprimam admiraţia provocându-i şi pe ceilalţi să facă la fel.
“- Dacă aş fi copil, mi-aş dori să stau lângă un băiat care desenează atât de frumos şi aş fi încântată să-mi fie prieten ca să mă înveţe şi pe mine .”- am tot repetat acest lucru ori de câte ori “X”  făcea o lucrare reuşită.
Ştiam că, încurajându-l, îl ajutam să fie încrezător.

La jocurile pe care le organizam (Joacă, joacă, fetiţă, băiete! , Într-un coş cu viorele etc.) intram şi eu în joc şi în timp ce-l alegeam pe el arătam şi de ce fac acest lucru:
“- Ia să vedeţi ce frumos dansează!”
La jocurile de construcţii îi chemam pe toţi să vadă cât de frumos a construit “X” şi-l puneam să ne arate cum a făcut.

“- Cine este primul astăzi la băieţi?”- întrebau  copiii când ieşeam cu rândul să ne spălăm pe mâini - (locul ocupat de copii în rândul care se face pentru a merge la toaletă îl folosesc ca prilej de premiere a copiilor merituoşi şi fac acest lucru cu ajutorul copiilor.)
-“Spuneţi voi, cine merită să fie primul!”- le spuneam eu.
-“X”, pentru că a desenat cel mai frumos.”

Cu fiecare zi care trecea, copiii îl acceptau şi-l priveau dincolo de înfăţişare.
Simţind că cei din jur îl apreciază, îl aprobă, X a început să arate că se place pe sine.
Mi-am dat seama după hainele cu care venea îmbrăcat, din relatările mamei care îmi spunea că cerea în fiecare zi să-i pregătească ceva frumos de îmbrăcat  “ca să-l placă şi mai mult copiii”. Iar eu mă foloseam şi de acest lucru pentru a-i provoca  şi mai mult pe colegi să-l  admire.
- X, şi astăzi te-ai îmbrăcat foarte frumos ! Ce spuneţi copii, am dreptate?
Fiind acceptat, simţind în jur prietenie, el învăţa cu fiecare zi care trecea să găsească iubirea în oameni.

Cu fiecare apreciere, “X” căpăta siguranţă şi încredere, sentimentul succesului. Se simţea capabil,valorizat, iubit şi începuse să îndrăznească să arate că-i iubeşte pe ceilalţi. Începuse să arate că are sentimentul de apartenenţă la grupa pe care o frecventa. Nu mai vorbea cu amărăciune ci cu plăcere despre grupa sa, despre colegii săi.
Într-o zi, aproape de sfârşitul anului şcolar, când ne propusesem să pregătim pentru serbare sceneta “Albă-ca-Zăpada” şi împreună cu copiii stabileam cui i se potriveşte fiecare rol, ajungând la rolul prinţului, propunerea făcută de un copil din grupă mi-a umplut inima de bucurie:
- Prinţul merită să fie “X”, pentru că desenează frumos, modelează frumos.
- Şi construieşte frumos! s-a auzit o altă voce din clasă.
- Şi dansează frumos!
- Dar mie mi-ar  plăcea să fiu Mutulică, s-a auzit  glasul  lui “X” care zâmbea  încântat.
……………………………………………………………………………
Că eşti frumos e un noroc, dar că eşti deştept, că faci lucruri frumoase, este un merit.
Într-o zi din  vara următoare, în faţa cancelariei stăteau aceeaşi mamă şi fiul ei, zâmbitori şi fericiţi.
Copilul era transfigurat de emoţie şi ţinea  carnetul în mână, aşteptând să vadă reacţia mea la  vestea primită:
- Doamna educatoare, am luat premiul I!

Profesor Petruţa Iordache
Director Grădiniţa nr. 90 “În lumea copiilor”