Demersuri de tip transdisciplinar aplicate în ciclul primar, instit. Camelia Hoară, Şcoala Nr. 172 “Sf. Andrei”, Bucureşti

Un demers de tip transdisciplinar a fost aplicat de mine la clasa a treia, semestrul al doilea, având ca temă de studiu şi dezbatere: MUNCA.
Proiectul pe care l-am propus clasei pentru studiu a durat practic 3 săptămâni. Pe parcursul derulării lui, elevii au avut planificate 3 ore în care au „analizat” ceea ce au pregătit timp de câte o săptămână.

Prima oră: După săptămâna de studiu, copiii aveau de prezentat materiale „culese” din toate domeniile de activitate: poze, ilustraţii sau imagini, filmuleţe, texte literare, ştiinţifice sau jurnalistice, proverbe sau zicători etc.

A doua oră: S-au purtat discuţii despre muncă, ce este munca, de ce e necesar să munceşti etc.
Se realizează un album cu aspecte din diverse domenii de activitate pentru a se sublinia ideea că munca poate fi: fizică, intelectuală, artistică etc. Materialul este completat şi realizat cu ajutorul calculatorului.

A treia oră: Având în studiu textul-suport „Balada unui greier mic” de George Topârceanu şi pornind de la această idee, s-a realizat un proces-dezbatere „Furnica versus Greiere” sau altfel spus „Munca versus Lene”.

Derularea procesului se bazează pe cele 3 săptămâni de studiu şi primele două ore de discuţii pe tema „MUNCA” şi bineînţeles opusul acesteia, „LENEA”.
Copiii s-au împărţit în: judecător, grefier, avocaţii apărării, avocaţii acuzării, martorii apărării, martorii acuzării, şi bineînteles, Greierele şi Furnica. Avocaţii şi de-o parte şi de alta trebuie să prezinte „dovezile” astfel încât „să apere” cât mai bine interesele „clientului” lor.

Furnica şi avocaţii săi vor să-l declare „vinovat” pe Greiere pentru ca acesta să-i plătească daune pentru „deranj”, dar s-o şi lase în pace.

Greierele şi echipa sa de avocaţi trebuie să dovedească nevinovăţia acestuia, deci implicit şi faptul că nu este leneş.

După o săptămână, timp în care ambele părţi „s-au pregătit”pentru proces, deznodământul a fost: „GREIERELE ESTE NEVINOVAT”.

Prezint spre exemplificare „produsul final” al proiectului „Munca versus Lene”, şi anume pledoaria avocatului apărării, pledoarie prin care demonstrează şi convinge întregul auditoriu de nevinovăţia clientului său, Greierele:

24.03.2009

PLEDOARIA AVOCATULUI APĂRĂRII

În procesul: Furnica versus Greiere

Avocat principal al apărării: Alexandru Cristian GEAMĂNU (elev)
Ceilalţi avocaţi: Larisa IANA, Patricia GHEORGHE, Cosmin SIMIDREANU (elevi)

La acuzaţia de hărţuire pentru un bob de mâncare ne declarăm NEVINOVAŢI.
La acuzaţia de TULBURARE A LINIŞTII, COMPORTAMENT NEADECVAT ne declarăm NEVINOVAŢI.

Ne începem pledoaria cu specificarea că pe tot parcursul procesului trebuie să ne încadrăm, şi nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru, în tabloul fabulei. O să-mi permit să le aduc aminte juraţilor şi completului de judecată ce este o fabulă: o scurtă povestire în versuri sau proză în care animalelor le sunt atribuite însuşiri omeneşti, cu scopul de a satiriza anumite obiceiuri sau împrejurări din societate.

Clientul meu, aici de faţă, este acuzat de LENE, HĂRŢUIRE, TULBURAREA LINIŞTlI. Iată faptele: toată vara, acesta, zi şi noapte, a umplut câmpul pe care sălăşluia muşuroiul de furnici cu cântecele sale. Ziua, la umbra macilor sau albăstrelelor de câmp, noaptea, sub clar de lună, clientul meu a cântat frumuseţea şi bogăţia verii, parfumul îmbătător al florilor, dansul sprinţar al fluturilor multicolori. Toată vara, clientul meu s-a mulţumit să bea roua florilor şi să mănânce ce găsea, doar pentru a rămâne în viaţă şi pentru a nu întrerupe cântecul măiestru. L-au ascultat visătoare florile, şi-au înclinat curioase căpşoarele blonde spicele încărcate de rod, l-au admirat concurentele lui cele mai aprige, păsările văzduhului. Neobosit, el a cântat mai departe, mai frumos şi mai duios, azi într-un loc, mâine în altul, nepărăsind însă graniţele lanului ce i-a fost casă şi masă în tot acest timp.

Ce dovedeşte acest lucru? Un lucru vechi şi cunoscut de la facerea lumii: clientul meu este un trubadur, un cântăreţ al vremii, un ARTIST. Precum trubadurii curţilor medievale care rătăceau cu lăutele pe umeri, cântând neobosiţi pentru un pumn de mâncare care le ajungea cât să-şi ţină zilele, care a doua zi plecau luând cu sine inimile domniţelor, aşa şi clientul meu nu are alt ţel în viaţă decât să cânte neobosit spre desfătarea auditoriului, până la ultima sa suflare. Ce a cerut în schimb? Bani, straie strălucitoare, onoruri? Nici vorbă!!! Cât a durat vara şi câmpul a fost plin de roade nu a ştiut nimeni nici ce a mâncat, nici pe unde a dormit. Toţi au fost multumiţi de versul minunat ce se revărsa spre încântarea tuturor. Dar odată cu venirea toamnei, odată ce roadele au fost strânse şi câmpul s-a uscat, ce s-a întâmplat? Cântăreţul verii a cerut umil „O grăunţă cât de mică”, cât să poată trece peste urgia iernii, pentru ca struna minunată şi cântecul să nu se oprească. De ce se face el vinovat? De când un ARTIST este pus să-şi câştige pâinea de toate zilele, muncind din greu, cot-la-cot cu lucrătorii? În alt loc, în alt timp, poate clientul meu ar fi fost un răsfăţat al curţii, al domniţelor sfioase, invitat la loc de cinste al meselor bogate, înveşmântat în mătăsuri scumpe.
Este acuzat că datorită cântecelor sale tulbură somnul copiilor. De când copiilor nu le mai place muzica? Se ştie că orice copil adoarme mai uşor cu un cântec. Haideţi să oprim cântecul privighetorilor, haideţi să oprim vântul să adie şi frunzele să foşnească, haideţi să ne culcăm copiii într-un mormânt pentru a avea linişte. Care ar mai fi farmecul nopţilor parfumate de vară fără cântecul greierilor?

Este acuzat că la nu ştiu ce petrecere ar fi avut un comportament neadecvat, că ar fi mâncat prea mult. Să fim serioşi. Se ştie că la orice petrecere lucrurile pot scăpa câteodată de sub control. Poate s-a simţit un pic mai bine. Era doar o petrecere. Era oare singurul care petrecea? Să ne lămurim: era o PETRECERE sau un PARASTAS? Nu găsim nici o vină clientului nostru pentru puţină veselie la un loc potrivit cu aceasta: O PETRECERE!!!

Este acuzat că ar fi speriat nişte copii, invitaţi la nunta furnicii din cauza unei măşti. Domnilor, aţi uitat oare de clovnii şi arlechinii copilăriei? Aţi uitat farmecul unei surprize? Aţi uitat veselia, misterul, încântarea unui bal mascat? AŢI UlTAT CĂ INCULPATUL, CLIENTUL MEU, ESTE UN ARTIST? Dacă era preot oficia căsătoria, dacă era bucătar îndestula oaspeţii, dacă era croitor înveşmânta mirii şi invitaţii, dar el ESTE ARTIST, el este obişnuit să distreze, să binedispună, să aducă râsete şi veselie. O nuntă este un eveniment fericit, o zi unică, în care nici un invitat nu are voie să fie trist. Îl acuzaţi pe clientul meu că a încercat să aducă un plus de savoare evenimentului? Cred că este o greşeală. Cred că ar trebui să-i multumiţi pentru prestaţie şi să fiţi multumiţi că aţi avut la nuntă şi o reprezentaţie artistică.

În concluzie, el nu se face vinovat de nimic. Ca atâtea mii de artişti dinaintea lui şi care vor urma, el a îndrăznit să ceară un umil preţ al serviciilor aduse de el toată vara: preţul supravieţuirii. El a cerut cu modestie : „O grăunţă cât de mică”. Cui i-a cerut? „La vecina lui furnică” - celei care era cel mai aproape suflet de al său. Unei vecine, cuiva cu care îţi împarţi grijile de zi cu zi, care e primul suflet cu care te poţi ajuta la nevoie. Furnica, cu un gest plin de „compasiune”, ca un „bun samaritean” ce face în schimb? Îl refuză, condamnându-l la moarte prin înfometare şi îl târăşte prin tribunale la judecată. Frumos gest civic!!! Haideţi să ne ucidem artiştii, haideţi să oprim muzica, haideţi să instaurăm o lume a tăcerii, a liniştii, a MORŢII.

Întrebări pentru principalul martor al „Furnicii”:

1. Recunoaşte că l-a auzit cântând pe inculpat toată vara?
2. L-a ascultat? I-a plăcut?
3. Dacă nu, l-a rugat să termine sau să plece în altă parte?

Sper că prin lucrarea prezentată am convins pe cititor că o activitate sau demers transdisciplinar implică elevii, îi atrage, se bazează pe munca în echipă, pe colaborare şi nu în ultimul rând, incită întreaga personalitate a elevului.

Autor: Camelia Hoară, institutor
Şcoala Nr. 172 “Sf. Andrei”, Bucureşti