Profesorul şi atitudinile faţă de copiii cu dizabilităţi, Instit. Piţov Andreea Delia, Şc. cu cls. I - IV Obad, jud. Timiş

Datorită complexităţii muncii sale, profesorul trebuie văzut în primul rând prin prisma personalităţii sale. Pe măsură ce educaţia, ca proces al dirijării dezvoltării omului, se dezvoltă continuu, profesorul devine specialistul de înaltă factură profesională a cărui activitate condiţionează din ce în ce mai mult formarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială. Profesorul este «un agent socio –educaţional  pentru că el organizează, conduce şi dă sens procesului didactic; dimensionează relaţia educativă, o instituţionalizează ca relaţie profesor-elev; comunică şi transmite valorile stocate de societate către noile generaţii care se pregătesc să intre în viaţa socială» (Surdu, E., 2001, p.117).

Din punct de vedere istoric, se poate spune că a existat şi chiar mai există tendinţa de a folosi modele simple, clişee pentru a înţelege persoanele cu dificultăţi moderate şi severe în învăţare. Aceste persoane au fost percepute fie ca „bolnavi” , fie ca „periculoşi” sau „eterni copii”. Comportamentul lor inadecvat a fost adesea interpretat ca o simplă căutare a atenţiei celor din jur, comportament apreciat a fi fost învăţat şi care trebuie stopat. Astfel de modele simple de interpretare reflectă lipsa de înţelegere din partea publicului larg a nevoilor şi problemelor specifice acestui segment de populaţie.

Profesorii sunt membri ai comunităţii şi pot aduce cu ei în şcoală anumite reflexe sau reminiscenţe ale stereotipurilor colective de percepere a persoanelor cu nevoi speciale, cu atât mai mult cu cât atitudinile pozitive nu pot fi impuse prin lege. De aceea, conştientizarea şi apoi abandonarea acestor atitudini restrictive poate duce la ameliorarea relaţiei pedagogice, oferind perspective mai largi pentru un progres vizibil în învăţare.

Tipuri de atitudini restrictive faţă de copii cu CES (cerinţe educative speciale) mai frecvente la:

- profesorii din şcolile de masă: atitudinea de apatie, care se exprimă în neglijarea acestor copii şi în lipsa de preocupare sau implicare în obţinerea unor rezultate; atitudinea de vină este o atitudine restrictivă, pentru că aceasta conduce la mecanisme de apărare cum ar fi: negarea, reprimarea sau atribuirea responsabilităţii persoanelor care determină acest sentiment; mila sau compasiunea sunt restrictive, deoarece persoana care determină aceste sentimente nu e tratată şi respectată ca o persoană competentă; frica este o altă atitudine restrictivă, pentru că determină reacţii de evitare sau de atac.

- profesorii din şcolile speciale: atitudinea hiperprotectoare, care satisface mai mult trebuinţa de confort psihic a adultului decât nevoile reale ale copilului; atitudinea de expectanţă negativă,  „profeţia care se autoîmplineşte” ( self – fulfilling prophecy) se referă la tendinţa oamenilor de a se comporta conform expectanţelor celorlalţi; expectanţa de eşec a profesorilor conduce pe elevi la eşec; lipsa încrederii în posibilităţile copiilor cu CES de a progresa; preocuparea accentuată pentru control şi supraveghere reprezintă o variantă a atitudinii hiperprotectoare; blamarea victimei, care în cazul copiilor cu CES antrenează limitarea drastică a programului de activităţi, deoarece „vina” de a nu putea realiza obiectivele le aparţine acestora; grija categorică şi orientarea spre diferenţe. Deşi categorizarea este necesară şi funcţională în cele mai multe sfere ale existenţei umane, în domeniul educaţiei copiilor cu dizabilităţi ea reprezintă o atitudine eronată; soluţiile dihotomice la problemele complexe reprezintă un alt aspect al gândirii categorice; mitul educaţiei speciale, creat şi întreţinut de unii profesori ce lucrează în acest domeniu şi care contribuie la neîncrederea celorlalţi profesori din şcolile de masă în posibilităţile lor de a putea lucra cu copiii cu CES.     (Neamţu, C., Gherguţ, A., 2000, p. 132)

Schimbarea atitudinilor

O problemă deosebit de importantă legată de atitudini, care se ridică de la ideea modului de formare a atitudinilor, este aceea a modului de schimbare a lor. Adică, în ce măsură şi prin ce modalităţi, un individ poate să îşi modifice atitudinile referitoare la un anumit aspect al realităţii.

La baza acestui fenomen, stă funcţia persuasivă a limbajului, factorii implicaţi în schimbare putând fi grupaţi în patru categorii:

• Factori care se referă la emiţător (atractivitate, prestigiu – cu cât acestea sunt mai mari, cu atât persuasiunea este mai putenică);
• Factori care ţin de comunicarea în sine (mesajul logic, comprehensibil, este mult mai persuasiv decât cel ilogic şi nestructurat);
• Factori care ţin de canalul de comunicare (comunicarea directă este mai convingătoare decât cea indirectă);
• Factori care ţin de persoana care primeşte mesajul (atiudinea unui subiect inteligent este mai uşor de schimbat decât cea a unui subiect mai puţin inteligent; persoanele cu nivel educaţional diferit pot recepţiona în moduri diferite acelaşi mesaj, aceasta putând duce şi la atitudini diferite).

Trebuie luată în calcul şi relaţia existentă între atitudini şi comportamente, relaţie biunivoc determinativă. Atitudinea poate influenţa modul de comportare, iar, la rândul său, comportamentul poate exercita o influenţă asupra atitudinii. Se întâmplă ca o anumită categorie socială să fie atât de puternic reprezentată în planul mintal al unui individ, încât să manifeste un comportament pozitiv sau negativ, neluând în calcul caracteristicile efective ale obiectului concret.

Joao A. Lopes şi Isabel Monteiro au arătat că profesorii din şcolile de masă, precum şi cei din şcolile speciale consideră că elevii cu dizabilităţi nu vor putea avea satisfăcute nevoile educaţionale în clasele de masă fără un suport educaţional special. Majoritatea profesorilor din fiecare grup susţine ideea necesităţii unui proiect educaţional individualizat.

Relevanţa educaţională

Schimbarea atitudinilor are un rol foarte important în educaţie, în sensul că profesorul poate folosi comunicarea persuasivă (cu iniţiative cognitive din partea elevului) pentru obţinerea unei conduite şcolare dorite. Aceste mecanisme de modificare a atitudinilor pot fi utilizate şi în cazul profesorilor, în vederea schimbării conduitei sale faţă de elev. Astfel, există două categorii de profesori: la unii atitudinea domină normele, iar la ceilalţi normele domină atitudinea (se are în vedere aici factorul evaluativ).

Conform teoriei disonanţei cognitive, elevul poate fi supus unei tensiuni în situaţia în care atitudinea profesorului faţă de un aspect al relaţiei educaţionale se află în disonanţă cu comportamentul efectiv al acestuia sau în cazul în care apare o discrepanţă între comportamentul profesorului în cursul orelor de predare şi comportamentul acestuia în condiţii de evaluare a rezultatelor activităţii şcolare.

Modalităţi prin care profesorii pot dezvolta atitudini pozitive faţă de copiii cu CES şi pot contribui la schimbarea mentalităţilor colective faţă de aceştia

• cunoaşterea condiţiilor care determină o situaţie de handicap şi a modului în care ele afectează este o componentă importantă a efortului de a promova atitudini pozitive, receptive faţă de copiii cu CES;
• contactul, asocierea şi implicarea zilnică în activitatea cu un copil cu CES reduce sentimentele de segregare, de teamă, animozitate;
• necesitatea de a fi întărit statutul şi prestigiul de a lucra cu copii cu CES este un alt aspect prin care se pot forma atitudini pozitive faţă de aceştia. Lucrul în învăţământul special nu este o penalitate sau o sancţiune.
• alegerea unor strategii psihopedagogice care să asigure un grad cât mai ridicat de reuşită, precum şi o colaborare deosebită între profesor – părinte – elev – activitate pot fi coordonate ale dezvoltării de atitudini pozitive. Se pot astfel combate expectanţele negative, blamarea victimei, lipsa încrederii în posibilităţile copilului;
• un mod de învăţare eficient este acela al imitării şi/sau identificării cu modele pozitive (Bandura). Astfel de modele pozitive trebuie oferite nu doar elevilor, ci şi profesorilor. (Neamţu, C., Gherguţ, A., 2000, p. 141)

Noul tip de educaţie în secolul întâi al mileniului III se bazează pe patru competenţe fundamentale, de origine şi de esenţă transdisciplinară: a învăţa să cunoşti; a învăţa să faci; a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi; a învăţa să fii.

Institutor Piţov Andreea Delia
Şcoala cu clasele I – IV Obad, judeţul Timiş

 Bibliografie

• Joao, A. L. & Monteiro, I. (2004) Teachers'  perceptions about teaching problem students in regular classrooms, accesat la adresa http://proquest.umi.com, în data de 13 ianuarie 2005
• Neamţu, C. & Gherguţ, A. (2000) Psihopedagogie specială – ghid practic pentru învăţământul deschis la distantă, Iaşi, Editura Polirom
• Surdu, E. (2001) Dimensiuni ale managementului educaţional, Timişoara, Editura Mirton