Consecinţele psiho-comportamentale ale violenţei domestice asupra copilului, Înv. Camelia Râcu, Şc. cu cls. I-IV nr. 4, Zimnicea

Una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea socială. În cadrul grupului familial, părinţii exercită, direct sau indirect, influenţe educaţional- formative ale propriilor copii.

Într-o familie normală, în interacţiunea copii- părinţi, aceştia din urmă se adaptează firesc trebuinţelor psiho- afective şi fizice, necesare unei dezvoltări echilibrate, armonioase a minorilor. Perturbarea funcţiilor familiei se petrece (în general) ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă.

Într-o familie violentă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.

Astfel, orice formă de violenţă asupra copilului poate duce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţional şi la consecinţe fizice pe plan psiho- social.

Structurarea personalităţii copilului va suporta efectele abuzului şi va fi marcată de o atitudine reticentă în relaţionarea socială, de sentimentul de stigmatizare şi de imagine de sine negativă.

Simptomatologia frecvent descrisă de către copiii- victime ale abuzului este următoarea:

• tulburări de somn şi coşmaruri (imagini legate de evenimentul abuzului reapar în timpul somnului sub forma viselor şi a coşmarurilor). Tulburările de somn includ: insomniile, incapacitatea de relaxare şi odihnă;
• anxietate generalizată;
• hipervigilenţă, comportament precaut, circumspect, în special dacă se află într-un loc similar cu cel în care s-a produs evenimentul;
• evitarea unor locuri, persoane, obiecte sau alimente care amintesc de momentul evenimentului traumatic.

Copiii din familiile violente învaţă că: este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie; violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei; oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie; bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi adevăraţi; exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune; nu trebuie să vorbească despre violenţă, să aibă încredere în sine, să simtă.

Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor verbale, aruncării obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor de sinucidere, crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi şi victime în timpul acestor incidente.

Studiindu-se copiii care au ajuns în shelterele pentru victimele violenţei domestice, au fost observate următoarele efecte ale violenţei, în funcţie de stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau victimă a agresiunilor.

• Sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi, plâng, refuză mâncarea sau se închid în sine şi sunt foarte susceptibili faţă de deprivarea emoţională.
• Copiii antepreşcolari încep să dezvolte încercări primare de a relaţiona cauzele de emoţii; prezintă probleme de comportament cum ar fi îmbolnăviri frecvente, timiditate profundă, stima de sine scăzută şi probleme sociale la grădiniţă cum ar fi loviri, muşcări sau contraziceri. La acest stadiu apar diferenţele de gen.
• La vârsta preşcolară, copiii cred că tot se învârte în jurul lor şi este provocat de ei. Dacă sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede că ei le-au provocat. Unele studii au arătat că băieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi cele mai multe probleme somatice, faţă de alte grupe de vârstă.
• Copiii de şcoală primară, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că violenţa este calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie. Deseori au probleme la teme iar la fetele din această grupă de vârstă au fost identificate cele mai ridicate nivele de agresivitate şi depresie.
• Adolescenţii văd violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră victima ca fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra dezvoltării adolescenţilor şi a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai puternic predictor al delincvenţei violente.

Există numeroase efecte principale la copiii martori ai violenţei domestice şi unele efecte subtile. Cel mai bine documentate şi notabile efecte sunt creşterea agitaţiei şi comportament agresiv, ca şi depresia şi anxietatea.

1.  Comportament agresiv şi neobedient. Copiii care au fost martori ai violenţei în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii şi profesorii. Ei tind să fie neobedienţi, iritabili şi uşor de înfuriat. Copiii care distrug obiectele şi au tendinţa de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în adolescenţă.

2.  Emoţii şi conflicte interioare. Problemele emoţionale interioare, cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine şi letargia, au fost identificate la copiii expuşi la violenţa domestică. Alţi copii prezintă afecţiuni somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri fără o cauză medicală). Aceste simptome apar pentru că există o tensiune internă acumulată, la copiii care nu găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima conflictele sau nu pot căuta ajutor. Mulţi observatori au constatat că interiorizarea problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar şi dorinţa exagerată de a-şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore ale abuzurilor în familie.

3.  Efecte la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Alte studii au arătat că acei copii martori ai violenţelor sunt influenţaţi la nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Copiii care sunt sau au fost implicaţi în incidente familiale violente sunt preocupaţi de această problemă şi nu se pot concentra asupra cerinţelor educaţionale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt foarte trişti, anxioşi sau prea preocupaţi ca să se implice; sau tendinţa lor de a folosi strategii violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt respinşi. Unii asistenţi sociali au constatat că femeile din grupuri imigrante, cu o cultură diferită, care au trăit într-un mediu violent, îşi neglijează educaţia, luptă prin metode acceptate cultural de a părăsi familia, cum ar fi căsătoriile timpurii, luarea unei slujbe înainte de a fi definitivat studiile.

4.  Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder – PTSD). Studiile recente au demonstrat că mulţi copii martori ai violenţelor prezinta PTSD. Definiţia tulburării post-traumatice, găsită în DSM-IV explică: persoana care suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei ameninţări cu moartea sau unei răniri/ ameninţări a integrităţii sale fizice; răspunsul persoanei include frica intensă, neputinţă sau oroare; în cazul copiilor – comportament agitat sau dezorganizat. În plus, evenimentul este reexperimentat prin coşmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc; există o evitare continuă a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente simptome ale unei permanente stări de disconfort, cum ar fi dificultăţile în adormire, iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăţi de concentrare, hipervigilenţă şi o teamă exagerată. Mulţi copii care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut niciodată un mediu calm, paşnic, chiar din copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi reacţiile lor sunt afectate în mod diferit şi cronic decât ale copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu liniştit şi suportiv.

BIBLIOGRAFIE:

• CÂMPINEANU, I.; NEAMŢU, G.- Intervenţie şi prevenţie în delicvenţă, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998.
• GORDON, A. JILL; MORIARTY, J. LAURA- The Effects of Domestic Violence Batterer Treatment on Domestic Violence Recidivism, Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no. 1, February 2003.
• MITROFAN, NICOLAE- Agresivitatea- Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
• RUDICǍ, TIBERIU- Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1981.

Autor: Prof. Înv. Primar Camelia Râcu, Şcoala cu cls. I- IV nr. 4, Zimnicea