Comunicare şi feedback, Prof. Pompilia Postenicu, Şc. cu cls. I-VIII „Spiru Haret” Bacău

Termenul de comunicare s-a impus în ultimii ani ca un scop, ca un mijloc, ca prioritate, ca obiectiv de referinţă a disciplinelor circumscrise.
Etimologia termenului  relevă aspecte deosebit de interesante, care suscită reflecţia şi o analiză mai profundă: verbul latin comunico, -are, provenind din adjectivul munis, e al cărui înţeles era „a-şi face datoria, îndatoritor, serviabil” a stat la baza formării unei familii lexicale din care face parte communis, „care îşi împarte sarcinile cu altcineva”. În epoca clasică, acest ultim cuvânt a avut sensul „ce aparţine mai multura sau tuturora”. Rădăcina municus, derivat al precedentului ar putea sta la baza lui comunicus, care însemna „punerea în comun a mai multor lucruri.” Aşadar, „punere în comun”!

De fapt, procesul de învăţământ, activităţile de predare- învăţare-evaluare ca şi multe alte activităţi formale sau informale sunt „punere în comun” a energilor, a competenţelor, a scopurilor, idealurilor care capata contur, care se aşteaptă să fie îndeplinite.

Ne propunem să abordăm problematica feedbackului, precum şi a rolului pe care îl are comunicarea în stabilirea relaţiilor interpersonale, având în vedere faptul că, în orizontul de aşteptare al elevilor stă o nevoie acută de afectivitate.

Actul de comunicare nu este deplin, nu se realizează dacă nu se produce feedback-ul. Această componentă presupune „răspunsul”, reacţia la mesajul transmis/ receptat.

Feedback-ul a fost definit  ca fiind „toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conştient sau inconştientă ca  răspuns la comunicarea altei persoane”.

Autorii au făcut o clasificare a feedback-lui: feedback-ul evaluativ şi feedback-ul nonevaluativ.

Feedback-ul evaluativ –presupune formularea unei opinii despre o problemă- poate fi pozitiv, negativ sau formativ. Feedback-ul pozitiv  încearcă comunicarea în direcţia în care se petrece, cel negativ are o funcţie corectivă, ajutând la „ameliorarea” demersului comunicaţional. Cel formativ are un caracter aparte, fiind tot un tip de feedback negativ : el nu sancţionează imediat aspectul neconform („Nu e corect”), ci amână formularea unei opinii până în momentul când se poate remedia „Eu văd situaţia...” sau „ Poate ar fi bine”,  decât „Este aşa”.

Din alt punct de vedere, feedback-ul nonevaluativ este 

a) de sondare- solicitarea de informaţii suplimentare, de detalii care fac mai uşor de receptat mesajul iniţial sau să ducă la înţelegerea unei manifestări, atitudini. De exemplu un elev este nemulţumit de nota obţinută „Toti colegii mei au luat mai mult decât mine”. Profesorul poate greşi, afirmând „9 Este o notă excelentă” sau „ Nu e cazul să te superi pe un lucru atât de neimportant”. Nota este un lucru foarte important pentru un elev! Poate că elevul a promis mamei pe care tocmai a supărat-o că va lua zece la următoarea lucrare. Corect este „ Şi de ce te supără acest lucru?” Astel se obţin informaţii, se clarifică faptul necunoscut şi, mai ales, se evită gafa (posibilă).

b) Feedback-ul de înţelegere  ajută să asigurăm prin parafrază că înţelegem ce spune interlocutorul, ce simte, că suntem alături de el. Când elevul relatează o întâmplare care l-a oprit / împiedicat să rezolve tema, de exemplu, se poate spune „ Înţeleg ce spui”, „ Trebuie să-ţi fi fost foarte dificil...” etc.

c) Feedback-ul  „mesajul-eu”- transferă accentul comunicării de pe „tu” (interlocutorul) pe cel care comunică. Dacă un elev insistă cu intrebări tot timpul, având o nevoie de atenţie particulară, profesorul este tentat să spună „Mă deranjezi cu insistenţa ta”. În cazul în care apelează la feedback-ul eu, profesorul va spune „ Nu am mereu timpul necesar să răspund la toate întrebările”. Este important de asumat/ conştientizat de către educatori faptul că:

a) fedback-ul nu este un sfat,
b) feedback-ul nu este critică (după cum nu este nici laudă);
c) feedback-ul nu este verbiaj gratuit (ex. “Se putea mai bine” ), colocvial.

Este intervenţia verbală, nonverbală, paraverbală care va asigura “punerea în comun” a energiilor pentru învăţarea conţinuturilor, a noţiunilor noi, pentru afirmarea şi dezvoltarea  personalităţii pentru asigurarea succesului personal.

Teoria mesajelor – eu a fost introdusă de Thomas Gordon  care a pornit de la premisa că părintele trebuie să fie el însuşi în relaţia cu copilul săi, după cum copilul trebuie să fie el însuşi. Dacă mesajele-tu încurajează aprecierile devalorizante, moralizatoare şi ineficiente, pe termen lung,   mesajele –eu  determină o reevaluare a propriei atitudini şi generează o dezvoltare a personalităţii, corectarea eventualelor derapaje. În faţa faptului că elevii nu şi-au făcut tema conform cerinţelor, profesorul poate afirma: „Aşa faceţi voi de fiecare dată” sau „Nu vreţi niciodată să faceţi cum vi se spune”. Acestea sunt mesaje de tip „tu”: accentul se deplasează pe „celălalt” şi va induce ideea în minţile elevilor „profesorul ne crede incapabili” etc, etc. În locul acestor mesaje, se pot formula mesaje de tip „eu”: „Mă deranjează că nu respectaţi ceea ce vă spun”, sau chiar „sunt dezamăgit”; se poate remarca faptul că accentul este deplasat pe „cel care vorbeşte” şi va induce ideea „l-am supărat pe profesor” etc şi nu „şi-aşa nu ne crede în stare de nimic”. Mesajele care setransmit sunt : de judecată, de conformare, de îndrumare, de interogare, de apreciere.

După cum se poate remarca, feedback-ul este o reacţie conştientă, deliberată al cărei efect este aproape anticipat. El nu mai este o reacţie spontană, ci un răspuns care urmăreşte ceva: dezvoltarea personală a elevilor sub aspect emoţional, stimularea unei atitudini pozitive faţă de şcoală, educaţie, educator.
În constituirea imaginii de sine se pot enumera componente: convingerea, care poate fi întemeiată sau neîntemeiată (componenta cognitivă); atitudinea emoţională la aceasta convingere (componenta emoţional-apreciativă);  exprimarea celor enumerate mai sus în comportament (componenta comportamentală).

Feedback-ul  care se produce în cadrul şi prin interacţiunea didactică are consecinţe asupra  tuturor celor trei componente: elevul va căpăta încredere în sine dacă ştie că   “are o lucrare bună”, că “se pricepe la compuneri”, că “se vede că se străduieşte”.      Componenta cognitivă a imaginii de sine este susţinută, aşadar, de aprecierile verbale care dau valoare, încurajează, confirmă interesul, efortul. Sub aspect emoţional, influenţa este cea mai mare, datorită impactului pe care îl are asupra “sinelui” elevului. Acesta din urmă, elevul, are nevoie sub aspect emoţional de: încredere, valorizare, evaluare  care să-i confirme în pemanenţă cum este văzut, privit, apreciat de către alţii.
Adesea se uită un aspect foarte important, care derivă chiar din definiţia termenului. Preluat din electricitate şi electronică, termenul feedback   retroacţiunea care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menţinerii stabilităţii şi echilibrului lor faţă de influenţe exterioare; retroacţiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanţ cauzal închis.

Prin urmare, se urmăreşte echilibrul, armonia, autoreglarea relaţiei interpersonale, a activităţii de învăţare, şi nu emiterea de mesaje, oricare ar fi acestea. În faţa unei întrebări de tipul “Ce credeţi despre compunerea mea?”, educatorul va răspunde “ Nu ai folosit figurile de stil indicate” sau “ Ar trebui sa fii mai atent la folosirea punctuaţiei”. (Desigur, posibilităţile de răspuns sunt nenumărate, dar am luat spre exemplificare doar două). Ce greşeşte profesorul?  În primul caz, îşi exprimă  părerea nu despre compoziţia elevului, aşa cum i s-a cerut, ci  formulează o critică. În al doilea caz, educatorul dă un sfat, dar care conţine o nuanţă devalorizantă : nu mai contează valoarea compoziţiei, în ce măsură impresionează pe cititor etc, ci faptul că elevul a folosit greşit punctuaţia. Ceea ce trebuie reţinut, din acest punct de vedere este faptul că: a) fedback-ul nu este un sfat, b) feedback-ul nu este critică (după cum nu este nici laudă); c)feedback-ul nu este verbiaj gratuit (ex. “Se putea mai bine” ), colocvial. Este intervenţia verbală, nonverbală, paraverbală care va asigura “punerea în comun” a energiilor pentru învăţarea conţinuturilor, a noţiunilor noi, pentru afirmarea şi dezvoltarea  personalităţii pentru asigurarea succesului personal.

Se pot remarca nişte condiţii ale feedback-ului: a) să se bazeze pe  încredere  (elevul crede în opinia profesorului care este obiectiv, nepărtinitor); b) să se limiteze la conţinutul lecţiei, c) să răspundă strict la întrebările / cerinţele elevilor, d) să încurajeze ( să stimuleze reuşita personală. Comunicarea face ca profesorul şi elevii să devină parteneri, să colaboreze pentru acelaşi obiectiv, să trudească şi să se bucure împreună, pentru că au “pus în comun” competenţele, efortul, energia, cunoştinţele.

Bibliografie:

1. Mihai Dinu, Comunicare, Ed. Ştiinţifică, 1997, p.15
2. T. K. Gamble, M. Gamble, apud, Comunicarea eficientă,Ion-Ovidiu Pânişoară,  Polirom, Iaşi, 2

Profesor, POMPILIA POSTENICU
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII „SPIRU HARET” BACĂU