Preocupările internaţionale recente privind violenţa în societate au inclus şi problematica violenţei în şcoală, subliniindu-se faptul că şcoala este o parte integrantă a comunităţii. Violenţa în şcoala românească a fost tangenţial identificată, în special, în legătură cu violenţa adulţilor faţă de copii, făcându-se asocierea între familia disfuncţională şi comportamentul potenţial violent al copiilor, provenind din acest tip de familie. Astfel, „violenţa învăţată”, violenţa ca mod de relaţionare, reprodus în relaţiile între copii în contexte diferite- inclusiv în şcoală- s-a impus în discursul public despre violenţă atât în investigaţiile de anvergură a unor organizaţii neguvernamentale, cât şi în mass-media. Violenţa şcolară se impune din ce în ce mai mult în atenţia societăţii contemporane şi mai ales în cea a unor instituţii specializate şi a unor organizaţii neguvernamentale sensibilizate de amploarea de necontestat pe care acest fenomen o capătă, chiar în absenţa unor statistici riguroase şi comparabile, la diferite nivele de globalizare. O diversitate de forme de violenţă uşoară sau moderată, dar şi evenimente tragice, aduse la cunoştinţa publicului, reprezintă expresia vizibilă a unui stil de relaţionare şi a unui comportament social care valorizează pozitiv violenţa, în detrimentul unor strategii de gestionare şi rezolvare a conflictelor. Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifestat mai degrabă în spaţiul relativ autonom al şcolii. Astăzi, lumea şcolii a căpătat permeabilitate crescută, ca şi transparenţă instituţională, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societăţile contemporane. În contextul cultural şi politic european se acceptă şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu privilegiat al securităţii, liber de conflicte şi de manifestări ale violenţei din societate. Interesul şi preocuparea faţă de violenţa şcolară se află astăzi pe agenda politică a unor instituţii şi organisme naţionale şi internaţionale, dar şi în centrul atenţiei unor structuri ale societăţii civile şi ale specialiştilor din domeniul universitar şi academic. Faptul că multe şcoli se confruntă cu problema violenţei este bine crescut la nivel global şi naţional. Există repere semnificative ale noii viziuni asupra copilăriei, şcolii, educaţiei, care a adus contribuţii majore în abordarea violenţei şcolare. Interesul relativ recent faţă de violenţa în şcoli are loc în contextul unei schimbări profunde şi continue în practica şi teoria educaţională. Conferinţa Comisiei Europene de la Utrecht din 1997 a reprezentat momentul cel mai important în privinţa preocupării faţă de violenţa în şcoli. Odată ce experţii au recunoscut importanţa acestei probleme, mobilizarea şi preocuparea faţă de violenţa în şcoli a devenit în mod constant un obiectiv politic, la nivel naţional şi internaţional. Violenţa şcolară în ţara noastră este o temă încă puţin reprezentată în preocupările decidenţilor, atât la nivelul celor implicaţi în procesul educaţional, cât şi la nivelul societăţii, în general. Societatea contemporană se vede nevoită a regândi şcoala şi rolul ei social. Contextul violenţei şi felul în care noi o percepem în prezent s-au schimbat radical în cursul ultimilor ani, mai ales datorită dezvoltării globalizării, criminalităţii şi terorismului fără frontiere. Imaginile prezentate în media şi mai ales în domeniul audiovizual au contribuit substanţial la conturarea unor noi forme de frică, a unui sentimentent de insecuritate, generat de impresia conform căreia violenţa poate izbucni oriunde, în familie,pe stradă, în spaţiu public, pe stadioane şi chiar în şcoli. Violenţa în şcoli este, în mod special, mai delicată, deoarece şcoala trebuie percepută ca un spaţiu sacru de educaţie şi cultură, unde fenomenele de violenţă fizică şi verbală nu-şi au locul. Şi totuşi..........