Pe ring, cei doi au ajuns la lovituri directe, fără eschive, ba chiar şi fără mănuşi. Tăriceanu se înfoaie la Hărdău că nu-i în stare să facă programe, proiecte ca să-i dea miliardul de euro promis, când cu greva profesorilor şi demisia celuilalt ministru al Educaţiei, Hărdău se băţoşeaz㠖 ştie el de ce!? – spre premier, trântindu-i upercut-ul „mincinosule!”

În ăst timp, probabil că Vlădescu jubilează. Nimeni nu-l arată cu degetul, de parcă n-ar fi semnat şi el angajamentul faţă de milioanele de elevi, studenţi şi cadre didactice, cum că bugetul învăţământului pe 2006 va primi 1,1 miliarde euro. Şi dacă nu-l bagă nimeni în seamă, de ce s-ar băga dânsul singurel în gura lupului. Ca să întreţină atmosfera şi combatanţii să nu bage de seamă ce se întâmplă cu adevărat, dl. Vlădescu îi mai dă premierului câte-o informaţie despre ceea ce duce la ministerul său confratele guvernamental Hărdău, spunându-i că programele nu există de fapt.

Geaba le prezintă ministrul Educaţiei, geaba se străduieşte din răsputeri să le aşeze ordonat, aspectuos, disciplinat pe hârtie, geaba îşi trimite – în sfârşit – subalternii prin tot felul de negocieri cu BM şi cu alte bănci, nimeni nu-l creditează.

Am văzut săptămâna trecută şcoli şi universităţi din Iaşi şi Cluj. Profesorii, elevii, inspectorii, liderii de sindicat cu care am stat de vorbă au fost cât se poate de fermi în a-şi spune păsul: „Aşa nu se mai poate!” Tristeţea cuprinde pe zi ce trece lumea şcolii, la ea acasă, în laboratoarele prost dotate, în clasele neigienizate, cu manualele ferfeniţate, cu terenurile de sport desfundate, cu noroaiele până la genunchi pe drumurile de mai mulţi kilometri dintre domiciliu şi şcoala comasată, toate multele şi niciodată vindecatele dureri ale unui învăţământ subfinanţat de decenii. Acestei tristeţi i se adaugă pierderea speranţelor. Oamenii îi privesc la televizor şi pe premier, şi pe ministru şi, dincolo de abureala „n-ai proiecte”, „nu-mi dai bani”, simt pe pielea lor minciuna.

Spune Popescu Tăriceanu, secondat în tăcere de superfinanţosul Vlădescu, că Educaţia a primit la rectificare bugetară 100 de milioane euro pentru infrastructură, campusuri şcolare şi universitare, computere şi alte asemenea. Hărdău spune că suma reprezintă 9% din promisiune şi că, până una-alta, nici amărâţii ăştia de bani nu sunt cheltuibili, fiindcă nu-s în conturi.

Profesorii ştiu însă că adevărul este altul: încă nu şi-au primit salariile restante, iar unii, nici măcar majorările cuvenite, că despre banii pentru construcţii noi, nici nu mai speră a-i vedea.

Probabil, jocul acesta politicianist rezolvă ceva probleme de imagine sau ţine pe loc ceva indicatori ai dlui Vlădescu, buni de faţadă.

Mizeria, lehamitea, tristeţea şcolii cresc însă într-un ritm şi cu o profunzime pe care nici un responsabil din sfera politicii nu pare a le vedea.

"Gandul"