“ Mi-a fost drag să predau la clasă. De aceea nici nu am plecat mai repede. Dar problemele mari în care intraserăm cu banii m-au împins să renunţ la şcoală şi să mă despart pentru o vreme de soţul meu. A fost foarte greu. Mai ales că eram căsătoriţi de un an. Trebuie să ştiţi că nu ai voie să fii au-pair, dacă eşti căsătorit. Însă am facut o declaraţie falsă şi cei de la ambasadă m-au lăsat să plec. Am facut-o de nevoie. Şi ştiam că prin asta nu fac rău nimănui”, spune fosta învăţătoare. “La început mi-am vopsit verigheta cu ojă. Nu vroiam să renunţ la ea. Dar după trei zile de autocar şi două zile de spălat WC-uri şi frecat covoare, oja a început să se cojească. Atunci am dat-o jos şi am pus-o în cutiuţa cu comori. Timp de 10 luni”.
”Am nimerit într-un oraşel mic de langă Birmingham. Într-o familie cu două fetiţe gemene, de 8 ani, Jade si Amber. Mai au doi fraţi mai mari, unul de 12 ani, Craig şi unul de 19, Simon. Însă doar fetelor şi casei trebuia să le port de grijă. A trebuit să treacă două luni ca să le fac să mă asculte”. Nu este bine pentru un copil să schimbe în fiecare an bone. Îl solicită prea mult. “La început, urlau la mine şi îmi spuneau: Pleacă din ţara noastră au-pair idiot, nu avem nevoie de tine! Mai târziu, am ajuns să fiu mai aproape de ele decât mămica lor. “Pe lângă fete, conform contractului semnat din ţară, trebuia să fac şi menaj uşor 3-4 ore pe zi”. În traducere, pentru neiniţiaţi, după cum spune Cora, menaj uşor a însemnat să aibă grijă de o cas㠄mică”, luminată de numai 75 de becuri, casă cu 4 copii plus un tătic la fel de „ordonat” ca şi copiii lui, care pe unde treceau, vraişte lăsau. Livingul superb era dotat cu un covor alb, care, pentru a-şi păstra strălucirea, trebuia frecat în fiecare zi. Asta până în momentul deciziei de a-l aduce pe Roney, un puiandru de ciobănesc, amator de urinat pe “neaua” covorului. Maşina de spălat şi uscătorul de rufe aveau un program fix: de la 8 dimineaţa la 8 seara, turuiau continuu. Iar Cora trebuia să calce tot ce ieşea pe gura acestor maşinării. „De multe ori am lucrat de dimineaţă până seara şi făceam de multe ori baby-sitting şi în serile de weekend, deşi eram plătită pentru 6 ore de muncă pe zi, adică 75 de lire pe săptămână”. Ea ştie că tot ce scrie în contractele frumoase, de au-pair, nu se respectă. “De multe ori, de-abia mă stăpâneam, în momentele în care trebuia să mă joc cu fetiţele seara, după o zi de frecat covoare, wc-uri, geamuri şi călcat, după mers cu fetiţele la şcoală şi de la şcoală, pusul şi strânsul meselor, iar părinţii lor nu vedeau asta. Nici nu aveau cum, ocupaţi cu golful, ieşitul în oraş sau televizorul cu plasmă. Ei credeau că, pentru mine, a mă juca cu Jade şi Amber era joacă, pe când la mine era muncă. Oricum, ai da-o, 12 ore pe zi nu înseamnă 6 ore“. Dar, ne-a spus Cora, au fost şi momente bune. În care au fost aşa drăguţi cu ea. Uneori le venea aşa din senin să îi cumpere lucruri. Sau o invitau în oraş şi pe ea. Atunci se simţea mai bine. Din mândrie, uneori îşi plătea singură biletul la film şi floricelele, sau ce îşi cumpăra la restaurant. Nu putea accepta, ştiind că are banii ei, deşi aceştia erau puşi bine pentru datoriile de-acasă. Gazdele, oameni buni la suflet, aveau o afacere cu catering. Odată chiar au asigurat cateringul pentru un concert al lui Duran-Duran. Erau foarte mândri de asta. Călătoreau des în străinătate în excursii. Dar deşi erau aparent fericiţi, erau o familie tristă. Se certau des, nu aveau prea multă grijă de copii. În final, s-a aflat că tatăl copiilor avea o amantă. Cum spune Cora “ lipsea acel ceva, dincolo de casa de 400.000 de lire, de Mercedesul decapotabil, maşina de teren şi cele două plasme, care dă aura aceea de familie şi de casă vie”.

“Odată, de ziua Reginei, fetele au vrut să îi scrie o scrisoare. Eu m-am prins în joc şi am zis, ei lasă, fantezii de copii. Le-am pus în plic, am trecut adresa lor şi m-am dus la Mandy, mămica lor, aşa, ca să prelungesc jocul, zicându-i ce am făcut şi că nu avem adresa Reginei. Şi spre surpriza mea, ea, foarte natural, îşi scoate agenda şi îmi dă adresa. Le-am trimis. Şi mai mare mi-a fost surpriza, când, după multe luni, cu o săptămână înainte să plec, a venit o scrisoare de la cancelaria Reginei, care le mulţumea fetiţelor pentru frumoasele rânduri, scuzându-se că nu le-a putut răspunde mai devreme. Ei chiar au un cult pentru Regină. Nu-i doar minciună de televizor”. Ce i-a displăcut cel mai mult în Anglia, a fost că totul era prea protejat, “toţi trăiesc ca sub un clopot de sticlă. Ca să întelegeţi ce vreau să spun, am fost odată la un foc uriaş de tabără. Era fantastic. Dar era gard în jurul lui şi trebuia să stai la 50 de metri distanţă ca să nu fie accidente. Da, era frumos. Dar nu am simţit căldura pe care trebuie să o simţi când stai lângă un foc. Nici mirosul de fum. La ei, bebeluşul, pisica şi căţelul vin cu manual de utilizare. Parcă ar fi televizor. Iar Shelley, pisicuţa, conform instrucţiunilor din carte, nu avea voie să iasă din casă timp de trei luni, ca să nu ia microbi şi să moară. Dar mie tot mi se făcea milă de ea şi o mai lăsam în curte când nu era nimeni acasă şi se simţea foarte bine. În Anglia, tânăra învăţătoare a văzut şi ce înseamnă şcoala adevărată. Cum profesorii au un cod al lor pe care chiar îl respectă, spre binele copiilor. Îi mai plăcea că la şcoală fetiţele primeau mereu la plecare câte un măr, morcov sau roşie, ca să se înveţe să mănânce legume şi fructe, care-s sănătoase. ÎI plăcea că părinţii mergeau la şedinţe mereu, nu ca în România, şi se implicau în evenimente.

Acum, când se gândeşte la serile cu Jade şi Amber, când revedeau pentru a nu ştiu câta oară fimul lor preferat : Fantoma de la Operă, se întristează un pic. “Dar e aşa de bine-acasă”, spune ea, strângându-şi tare în braţe soţul şi arătându-ne verigheta de pe deget.

Sire preluata din ziarul Gandul, 10 august 2006, Daniel Befu