Trebuie să fii copil ca să te bucuri de câteva zile de vacanţă prelungită, dar, dacă eşti profesor şi/sau părinte, lucrurile încep să arate altfel. Năuceala şi indecizia te marchează: e dureros de greu să stai cu ochii aţintiţi pe televizor sau cu urechile ciulite la radio ca să afli dacă mâine îţi vezi de treabă sau dacă te duci la şcoală numai pentru a semna în condică penibilul cuvânt "grevă". În ultimul timp, lucrurile se repetă tot mai des.
Nu dorinţa de a fi vedete ne împinge pe prima pagină a ziarelor sau în stradă. Nu plăcerea masochistă de a intra în atenţia publică sau de a fi huiduiţi de părinţi: "Ce mai vor şi ăştia?! nu li s-a dat?!...". Mi-e groază de imaginea unei clase pline cu elevi, dar fără profesor, pentru că, strivit între nebunia gratuită de a rămâne în învăţământ şi datoria de a trăi, omul şcolii va înceta să mai apară pe prima pagină: nu vor mai fi greve pentru că nu vor mai fi dascăli. Profesorul e o sărăcie pe picioare, o pretenţie, un moft, dar mi se pare edificator că am tot mai multe clase de elevi care nu vor să devină ce e mai simplu pe lume, adică profesori, ci Mutu (dacă sunt băieţi) sau top-model (dacă sunt fete).
Nu-mi plac patetismele, nici chiar acum, înainte de a începe şcoala. Prefer să visez cu ochii deschişi că la sfârşitul acestui an voi fi profesor european. Mă visez cu fruntea sus şi fără spaima zilei de mâine. Visez să am bani pentru mine şi copiii mei, pentru cărţi, pentru un laptop (dacă nu cumva exagerez), visez să comunic prin internet cu colegi şi elevi din lumea largă, visez să pot face schimburi de experienţă, interasistenţe, visez să pot face în învăţământul acesta al nostru tot ce n-am putut face când eram tânără. Visez că guvernanţii o să aibă înţelegerea că acelui om de la catedră îi trebuie trai nehărţuit ca să-şi elaboreze prestaţiile, pentru că o oră printre elevi e susţinută de multe, multe, alte ore dedicate pregătirii ei. Degeaba sunt pereţii curaţi, degeba termopane, degeaba computere dacă profesorul e vlăguit şi elevul, leşinat. Învăţământul înseamnă comunicare între oameni sănătoşi, nu între spitalizabili. Cred că s-a pornit greşit această a nu-ştiu-câta reformă de după Revoluţie. Dacă salariul unui profesor ar fi apropiat de salariul unui lucrător în bancă, n-ar mai fugi tinerii cei mai capabili din învăţământ în alte domenii mai rentabile. Motivaţia, domnilor care ne guvernaţi destinele, aceasta lipseşte tânărului ca să facă, pentru o viaţă, contract cu învăţământul. Nu am fi avut superba generaţie interbelică de intelectuali dacă, la începutul secolului XX, statutul profesorului nu ar fi fost ameliorat simţitor, financiar şi moral. Până şi elevii s-ar uita cu alţi ochi la un profesor bine plătit şi, cine ştie, poate chiar cu dorinţa ca, la rândul lor, să devină profesori învăţând pe rupte cum a făcut-o tatăl meu care păştea oile cu Iorga în traistă, reuşind să devină universitar din părinţi analfabeţi. Nu cred că vreunul dintre noi se vrea neperformant, revoltat şi grevist, aşa cum (sunt sigură) niciunul dintre guvernanţi nu se vrea nici pentru o singură zi simplu profesor. Când se vor înţelege cauzele acestor realităţi, când reforma nu va mai fi "de formă", atunci abia lucrurile vor căpăta o altfel de consistenţă. Atâta vreme cât profesorul rămâne un apendice al societăţii, un "etc" al programelor, proiectelor şi dotărilor, un "lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări", nu avem a ne pune nădejde în revirimentul învăţământului românesc. Motorul nu merge fără benzină, iar pauzele lungi şi dese NU sunt cheia marilor succese. Intraţi în Europa cu pancarte în băţ şi cu căciula în mână, nu devenim europeni doar pentru că a mai trecut un an. (Adevarul, 12 sept.2006)