Motto: „Educaţia unui popor se câştigă şi se păstrează cu anevoie, şi tot atât de lesne se pierde şi se compromite o asemenea moştenire, când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate şi de incoerenţă”
(M. Eminescu).
Orice om si mai ales un tânăr doreşte să-şi deschidă cel puţin o fereastră spre un viitor mai bun, spre o viaţă plină de speranţe frumoase, spre o existenţă lipsită de griji; însă pentru a-şi îndeplini această misiune trebuie să facă mari sacrificii şi să depăşească cu zâmbetul pe buze orice obstacol întâlnit în calea ţelurilor sale. În acest caz cartea devine „drogul” ce-l înlănţuie în mrejele ei, furându-i liniştea nopţilor, nădăjduind că, într-o zi i se vor îndeplini şi cele mai bizare vise şi astfel va zbura în încurcata lume a viselor irealizabile, ce vor forma realitatea imediată a existenţei sale.
De altfel tinerii eroi din ’89, mânaţi de idealurile libertăţii semenilor şi-au sacrificat viaţa sperând că, urmaşii lor, vor avea posibilitatea de a trăi într-o lume ce le va recunoaşte meritele, într-o lume în care competenţele, ci nu alte criterii, reprezintă standarde imuabile de reuşită. Am refuzat să cred că este posibil ca, după 16 ani de la sacrificiul lor, profesorul român să fie tratat cu indiferenţă de reprezentanţii unor instituţii ce se autonumesc democratice; am refuzat să cred că tânărul român nu are nici o şansă în „România liberă”, dacă nu apelează la strategii de reuşită neortodoxe şi am fost convins că în iubita noastră ţară putem reuşi datorită valorii demonstrate.
În 2004 când absolveam facultatea de teologie singurul meu ţel era să ajung profesor într-un liceu cu un profil asemănător specializării absolvite. Ştiam că pentru realizarea acestui ideal trebuie să fac sacrificii, să dovedesc prin muncă că sunt capabil să îndeplinesc misiunea de dascăl, menire cu o înaltă responsabilitate morală şi profesională, fiindcă profesorul de religie este cel ce modelează sufletul prietenilor săi, copiii. În urma examenului de titularizare am reuşit să-mi îndeplinesc o parte a visului meu, obţinând suplinirea catedrei de religie de la Liceul Pedagogic „Ştefan Odobleja”, din Dr. Tr. Severin. Nu conştientizam atunci că acest vis avea să se transforme într-un coşmar, datorită funcţionarilor incapabili promovaţi în funcţii pe criterii politice. Credeam că un drept câştigat în urma unui concurs nu poate fi contestat de nimeni şi că MEdC, prin reprezentanţii săi, va veghea ca propriile reguli să fie respectate, însă am aflat cu dezamăgire că dreptatea nu este „pentru căţei”; am constatat cu stupoare că munca de ani de zile, visele, speranţele, idealurile tinerilor săraci pot fi călcate în picioare de oameni fără nici o valoare, oameni ce nu sunt capabili să-şi demonstreze competenţele prin munca depusă la catedră sau prin susţinerea vreunui examen corect. Nedreptăţile provocate de aceste nulităţi valorice mi-au fost îndulcite de rezultatele deosebite obţinute, împreună cu elevii, în cadrul acestei instituţii.
Aceste obstacole ineluctabile m-au făcut să cred că soarele speranţei va răsări pentru mine şi voi reuşi să-mi îndeplinesc visul, prin participarea la examenul de titularizare din 2005, în ciuda faptului că existau zvonuri care vorbeau de măsluirea acestui examen. Nu ştiu şi nici nu mă interesează dacă aceste zvonuri sau adeverit sau a fost o simplă coincidenţă faptul că rezultatul a fost cel ştiut dinainte, însă ceea ce este cert este faptul că nu mi-am permis să pierd şansa de a deveni titular într-un sistem educaţional ce nu-mi oferea alte alternative. Singura mea şansă de a mai spera să-mi îndeplinesc visul era să mă titularizez într-un alt judeţ, lucru pe care l-am făcut, devenind titular în „oraşul marelui Brâncuşi”. Am continuat să cred în minuni, am continuat să sper în îndeplinirea visului meu, în ciuda faptului că am devenit apreciat la nivelul judeţului Gorj. Minunea avea să se întâmple în şedinţa publică din data de 25 aprilie 2006, atunci când am obţinut transferul la Liceul Pedagogic „Ştefan Odobleja”, din Dr. Tr. Severin, datorită punctajului (43 puncte), obţinut în ceea mai mare parte la acest liceu, punctaj obţinut de un tânăr debutant. Cum minunile nu ţin decât trei zile, cu uimire am aflat că sunt contestat de o domnişoară ce a solicitat şi a obţinut în şedinţa publică o altă catedră şi care avea un punctaj net inferior (28 puncte), pentru motivul că nu am domiciliul în localitate (domiciliul, pe actele de identitate, îl am în Craiova, Dolj, însă de când lucrez am susţinut examene de suplinire şi mai târziu de titularizare numai în Mehedinţi). Menţionez că acesta este singurul criteriu ce îmi oferă inferioritate, iar criteriile de competenţă îmi sunt favorabile şi faptul că stimabila domnişoară ştia că nu locuiesc în localitate înainte de şedinţa publică şi nu a obiectat, fiind chiar întrebată de un inspector de altă specializare dacă vrea acest post, a răspuns negativ. Întâmplările inenarabile din cariera mea de dascăl m-au făcut să mă gândesc asupra viitorului meu ca profesor, pentru că nu vreau să lucrez într-un sistem ce nu dă doi bani pe tine, într-un sistem în care contează mai mult domiciliul, iar competenţele profesionale se destrăma în faţa acestui primordial standard profesional.
Despre visul meu de a deveni profesor, pot spune că s-a ales praful de el. Am început să cred că singura posibilitate de promovare a tânărului român este să plece l-a cules de căpşuni, în Spania. Acum am ajuns să-i dau dreptate „francezului” Emil Cioran – România este spaţiul marii ratări !!!