Consider că este incorect să negăm acest diagnostic, mediocritatea, pus sistemului de educaţie din România. Cel mai la îndemână argument de care dispun este că tocmai cei care au în mâini destinul educaţiei o etichetează ca atare. Ce calificativ aţi acorda unei şcoli al cărei director susţine despre unitatea de învăţământ pe care o coordonează că este mediocră? Dar directorului? Dacă însă trecem de stratul superficial şi încercăm să identificăm cauzele mediocrităţii la nivelul mecanismelor intime ale sistemului, vă invit la o analiză pe trei dimensiuni: politică, socială şi economică. Până în 1989 am avut un învăţământ puternic ideologizat, iar obiectivul principal era construirea "omului nou". Accentul era pus pe acumularea de cunoştinţe, astfel încât elevul să aibă ce/din ce uita. Personalizarea învăţării era redusă la capacitatea de memorare a fiecăruia. După 1989 am renunţat la ideologia "omului nou", dar abia după 1997 am început să ne gândim că punem accentul greşit pe acumularea de cunoştinţe. Şi am încercat să dirijăm demersul educaţional către dobândirea de competenţe. Dar cu programe la fel de încărcate şi fără un sistem de valori, generând, pe cale de consecinţă, un studiu complet impersonal. Astfel, una dintre competenţele la modă a devenit identificarea oportunităţilor de chiul, de copiere, de fuşerire a învăţării, de corupere a cadrelor didactice etc. Este modul în care elevii noştri ne transmit faptul că şcoala pe care o fac nu le place şi nu le foloseşte. Unicul obiectiv al şcolarităţii a devenit obţinerea diplomei, indiferent de nivelul studiilor. Diploma, un document care atestă faptul că ţi-ai petrecut, în calitate de elev/student, un număr minim de ani mergând la unitatea de învăţământ emitentă a actului de studii şi că ai promovat un examen. şi pentru că nu era de ajuns, sistemul computerizat de admitere în licee şi mai târziu al repartiţiei cadrelor didactice a ucis şi ultima brumă de motivare şi personalizare a studiului.
Legat de dimensiunea socială, pot spune că avem un sistem de educaţie încă bazat pe principiul "magister dixit" cu o relaţie profesor-elev tranzacţionată după modelul "părinte-copil". Profesorul are dreptate, elevul greşeşte, profesorul împarte recompense şi pedepse pentru că are catalog, elevul chiuleşte şi este lipsit de respect, profesorul stă la catedră şi are poziţia dominantă, elevul stă în bancă şi are statut de dominat. În interiorul şcolii directorul este Soarele după care se roteşte instituţia. Ferească Cel de Sus să avem parte de un Soare "cu dinţi" sau ascuns de nori. Avem atâtea reguli că le putem include într-un compendiu, iar documentele pe care le "producem" într-un singur an şcolar pot rivaliza cu toată arhiva CNSAS.
Legat de dimensiunea economică, poate cel mai interesant argument privind atemporalitatea în care funcţionează sistemul educaţional este conflictul dintre sindicate şi guvern. Tema de bază a conflictului este salarizarea. De 17 ani încoace. Şi asta în timp ce criteriul definitoriu pentru alegerea unei firme este pachetul motivaţional pe care îl oferă. Salariul a devenit poate elementul cu cea mai mică importanţă în cadrul acestui pachet. Nu afirm că salariile din învăţământ sunt decente, dimpotrivă, ci doar că în interiorul sistemului nu s-a renunţat la "contractul psihologic tradiţional" (Leadership, Manfred Kets de Vries, Editura CODECS, 2003 p. 70-71), angajatul primeşte siguranţa locului de muncă, speranţa de a se pensiona de la acel loc de muncă şi un salariu în schimbul loialităţii faţă de angajator, că nu s-a produs trecerea de la managementul 3C bazat pe Control, Complianţă şi Compartimentare la managementul 3I bazat pe Idei, Informaţii şi Interacţiuni.
Ce este de făcut? Una dintre variante ar fi să constatăm şi noi alături de dl preşedinte că "abia anul acesta ne-am trezit la realitatea faptului că o naţiune fără o educaţie puternică are însuşi viitorul pus sub semnul întrebării". Alte două vin tot de la dl preşedinte: "A venit vremea ca în centrul sistemului de educaţie din România să fie aşezat elevul, studentul. Infrastructura este destinată elevului şi studentului, profesorul este destinat elevului şi studentului, laboratoarele sunt destinate elevului şi studentului. Până nu vom face în mod sincer această opţiune de a construi totul în jurul priorităţii zero, care este elevul şi studentul, nu vom avea perspectiva unui sistem de educaţie extrem de performant"; respectiv descentralizarea deciziilor la nivelul comunităţilor locale şi ale şcolilor. În viziunea mea, aceste soluţii mai degrabă "hard" nu pot oferi singure ieşirea din mediocritate. Mai mult, consider că "prioritatea zero" în acest moment este dascălul. Până nu le vom oferi cadrelor didactice motivaţia de a lucra în sistem, până când nu le vom trata ca pe clienţi ai sistemului, până când nu vom "semna" un alt tip de contract psihologic bazat pe importanţa dascălului ca facilitator al procesului de învăţare, nu vom reuşi să producem nimic performant.
Odată, trei zidari au fost întrebaţi ce fac. Primul a răspuns: "Aşez nişte cărămizi", al doilea a spus: "Muncesc ca să-mi întreţin familia", iar al treilea: "Înalţ o catedrală!". Parafrazând parabola, trei dascăli sunt întrebaţi ce fac. Primul răspunde: "Conduc un proces de predare-învăţare", al doilea spune "construiesc viitorul profesional al elevilor mei", iar al treilea, "îmi ajut elevii să escaladeze propriul Everest!" Primul pas este să decidem ce categorie de dascăli ne dorim pentru elevii noştri şi să-i ajutăm să devină.
Soluţiile pe care le propun pentru ieşirea din mediocritate sunt coaching-ul şi mentoratul.
De ce coaching şi mentorat? Pentru că nu necesită resurse financiare impor-tante; transformă modelul relaţional dintre dascăli şi conducerea şcolii: tranzacţia de tip "părinte-copil" este înlocuită de cea de tip "adult-adult" în care încrederea este ingredientul de bază; schimbă fundamental modul de comunicare în şcoală: oferirea de feedback presupune o comunicare cu ingrediente ca sinceritate şi onestitate; schimbă din temelii modul de abordare a problemelor: focalizare pe probleme/procese, nu pe persoane şi numai pe acele probleme/procese care au soluţie la nivelul individului, respectiv pe schimbări care îi stau în putere; generează experienţe intense de învăţare, transformaţionale: dualitatea "hard-soft" obţinută prin utilizarea de instrumente de autocunoaştere, prin momentele de reflecţie atât asupra propriei persoane, cât şi asupra organizaţiei şi prin schimburile de experienţă profesională şi personală; fiecare dascăl în parte escaladează propriul Everest.
În concluzie, focalizarea pe dascăl ca agent al schimbării în sistemul educaţional este, în viziunea mea, cheia către ieşirea din mediocritate. Iar ingredientele de bază ale acestui proces sunt: disciplina muncii, ca element "hard", şi încrederea acordată dascălului, capacitatea acestuia de a se dedica meseriei şi de a dărui în fiecare moment ce este mai bun, precum şi un coeficient înalt de inteligenţă emoţională în relaţia cu elevii, respectiv cu toţi colegii de cancelarie, ca elemente "soft". Acest proces poate începe mâine!
Sistemul românesc de învăţământ suferă de mediocritate. Diagnosticul a fost dat de la cel mai înalt nivel şi nimeni nu l-a contestat. Argumentele aduse de dl preşedinte nu depăşesc stratul superficial, faţa văzută a aisbergului: "Niciuna din universităţile din România nu întruneşte jumătatea punctajului necesar pentru a intra în primele 500 de universităţi ale lumii", "orele opţionale devin aproape o obligaţie, fiind furnizate de universităţi la pachet (sistemul preuniversitar nu face excepţie - n.a.) pentru studenţi, marja lor de alegere fiind destul de redusă", "elevii optează pentru profesori care coboară nivelul de exigenţă" sau "unii dascăli cumulează de la 4 la 13 catedre". Toate argumentele prezentate sunt de tip "hard". Chiar şi condiţiile pe care domnia sa consideră că sistemul educaţional trebuie să le îndeplinească pentru a deveni perfomant sunt tot de ordin tehnic: "Calitatea – redusă la procentajul inserţiei pe piaţa muncii a absolvenţilor de universităţi – competitivitatea şi şansele egale".
(31 0ct.2006, Adevarul scolar si universitar)