Ieri, pe scena Palatului Copiilor au fost trecuti in revista de ministrul Educatiei, Mihail Hardau, care n-a gasit altceva mai bun de spus, decat ca olimpicii ar trebui sa fie superfericiti ca primesc diploma de excelenta, de parca petecul de hartie timbrat ministerial ar fi fost vreun Nobel. Sigur, de la domnul Hardau nu ai cum sa astepti vreo vorba mestesugita, ori vanoasa. Pentru dansul, scoala romaneasca reprezinta un "ce" nedefinit, o zona crepusculara cu care se bate zi de zi, de care se teme, dar pe care nici n-o lasa sa-si vada de ale ei.

Nu despre nestiinta ministrului de a le spune acestor copii, tocmai vorbele care sa le arate ca sunt pretuiti si iubiti vreau sa scriu, insa. Privindu-i, asezati in sir indian, unii fastaciti, alti mai dezinvolti, dar toti, fara exceptie, nedand semne de bucurie reala, am inteles ca apartin unei alte lumi, am priceput, pentru a nu stiu cata oara, cat de jalnic stam. Iertat sa-mi fie, minunatii copii internationali sunt o specie pe cale de disparitie, altcineva decat copiii scolii romanesti.

Absurd sau nu, sfredelul s-a insurubat in minte si ma tot intreb: ce cauta ei, cum sunt ei, cum mai pot fi ei ai scolii romanesti, cand valorile lor nu se mai afla pe agenda invatamantului?

Sunt o specie pe cale de disparitie pentru ca altii, in afara lor, nu cred sa cunoasca "betia", frenezia studiului, de dragul descoperirii. Cati copii mai vin la scoala, ca sa traiasca bucuria si satisfactia de a intelege un personaj, o formula, o lege a fizicii sau biologiei? Statisticile ne arata ca nu acesta-i mobilul, ci obtinerea unor note, obtinerea unei diplome si a unui afurisit de loc de munca. Cred ca acesti elevi speciali mai sunt importanti doar pentru parintii lor si pentru profesorii lor - la fel de indragostiti si ei de demersul intelectual autentic - dar nu sunt sigura ca in clasa, colegii ii trateaza cu respect, fiindca nu e "cool" sa fii performant.

Pentru noi, ceilalti, copiii acestia sunt ceva neinteresant, fiindca ei nu se drogheaza, nu fura, nu ucid, nu se catara in varf, pe spinarea matusilor si a verilor si nu i-ar spune lui Becali, nici pentru 10.000 de euro, Crezul. Neinteresanti devin si pentru Ministerul Educatiei, supraocupat, care nu este in stare sa organizeze o licitatie ca sa le ofere o excursie, un spectacol de gala, orice alta actiune, care sa-i intereseze si pe ei, in cel mai inalt grad. MEC le-a dat bani, si gata, s-a achitat de orice obligatie. Bucuria impartasita, mandria au foste inlocuite de bancnote noi si, in mintea multora dintre noi, credem ca asta e de ajuns. Banuiesc de ce lipsea de pe chipul lor bucuria reala: simteau mai bine decat oricine altcineva ca tot ceea ce s-a organizat, chipurile, in cinstea lor, nu inseamna decat o "bifare" a unei obligatii. Ne mai intrebam atunci de ce acesti minunati copii aleg drumurile lumii largi si nu raman aici ca sa invete mantuiala, prefacatoria, nemunca, cand ei stiu cel mai adevarat ce inseamna bucuria unei munci pasionate. melania.vergu@gandul.info