Trăim într-o epocă a interferenţelor. Întâlnirile dintre persoane sau culturi se amplifică şi se diversifică de la o zi la alta. Nu este uşor să întreţii relaţii optime cu alţii, să înţelegi alte moduri de gândire, de simţire, de acţiune. În aceste condiţii, se nasc diferite strategii de asumare spirituală, fie de retragere în sine, de apărare şi întărire a identităţii culturale a persoanelor, fie de ieşire din sine, de permeabilitate şi deschidere faţă de alte expresii spirituale – individuale sau colective. Şcoala, ca principală instanţă de culturalizare, este antrenată în materializarea strategiilor amintite. Ea nu poate rămâne neutră la marile incitări sau presiuni ale vremii. Fără sprijinul activ al şcolii, eforturile de a introduce educaţia interculturală sunt menite a-şi vedea rezultatele diminuate, dacă nu complet eşuate. Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate care trebuie fructificată în mediul şcolar. Pluralitatea culturală pune nu numai problema apărării diferenţelor, ci a dialogului cultural, care recunoaşte că fiecare trebuie să contribuie la îmbogăţirea experienţei umane şi că fiecare dintre ele este un efort de universalizare a unei experienţe particulare.