ASIGURAREA PUNŢILOR ÎNTRE DIFERITELE OBIECTE DE STUDIU

ASIGURAREA PUNŢILOR ÎNTRE DIFERITELE OBIECTE DE STUDIU:
INTERDISCIPLINARITATEA

Şcoala ideală nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi tinerii vin să primească informaţii ci un loc unde trebuie să înveţe toţi cei care lucrează. Profesorul va oferi mai degrabă experienţe de învăţare, trăiri emoţionale intense despre miracolul descoperirilor. Se reconsideră astfel rolul dascălului, acesta devenind un inițiator. Noul profesor-inițiator are misiunea de a stimula dorinţa de învăţare, adică de a face din ştiinţă o enigmă pe care o va cultiva cu bună ştiinţă, dezideratul fiind să-l înveţe pe elev să înveţe. Învăţarea devine astfel un proiect personal al situaţiilor de învăţare eficientă a elevului asistat de către profesor, iar şcoala un ansamblu de ateliere diversificate. Acest profesor va avea menirea sa-l inițieze pe elev în tainele studiului prin asigurarea punților între diferite obiecte de studiu. Acest lucru înseamnă, de fapt, interdisciplinaritate.
Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii. Interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, un fel de puzzle la realizarea căruia contribuie mai mulți profesori cu câte o piesă, și anume disciplina sa (transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta), cu scopul de a-l ajuta pe elev în formarea unei imagini unitare a realităţii, și a-i dezvolta o gândire integratoare. Interdisciplinaritatea se impune ca o exigenţă a lumii contemporane supusă inovațiilor, acumulărilor cognitive în diferite domenii ale cunoaşterii.
Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conţinuturilor învăţării, cu implicaţii asupra întregii strategii de proiectare a curriculumului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul diferitelor discipline de învăţământ şi care facilitează contextualizarea şi aplicarea cunoştinţelor dobândite.
Posibilităţile de corelare a cunoştinţelor dintre diferitele obiecte de învăţământ sunt nelimitate. Important este ca predarea – învăţarea să fie văzută ca o modalitate modernă de realizare a eficienţei lecţiilor, iar profesorul, pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să se pregătească din timp şi să apeleze la capacitatea sa creatoare, inițiatoare. Predarea – învăţarea prin corelarea obiectelor de studiu reprezintă inovația în lecţie, care-i activează pe elevi, le stimulează creativitatea şi contribuie la unitatea procesului instructiv – educativ, la formarea unui om cu o cultură vastă. Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conţinuturilor, obiectivelor, dar se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare elev să se exprime liber, să-şi dea frâu liber ideilor și sentimentelor, să lucreze în echipă sau individual.
Avantajele interdisciplinarităţii sunt: faptul că permite elevului să acumuleze informaţii despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii, clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline, creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare, permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii, constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare.
Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a uneivaste culturi comunicative necesară elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea permanentă și chiar pentru viață.
Interdisciplinaritatea pedagogică reprezintă ansamblul relațiilor și interacțiunilor dintre diferitele conținuturi și obiecte de studiu cu finalitate relevantă in planul formarii–dezvoltarii personalitatii elevului. Interdisciplinaritatea presupune o adevărată renovare a procesului instructiv–educativ, o renovare atât a conţinutului lecţiilor, cât şi a metodelor şi strategiilor de lucru.
In mod tradiţional, conţinutul disciplinelor şcolare a fost conceput cu o nuanțată independenţă a unor discipline faţă de altele, adică fiecare disciplină de învăţământ să fie de sine stătătoare, nerelaționabilă cu o altă disciplină. Astfel, cunoştinţele pe care elevii le acumulează, reprezintă cel mai adesea un ansamblu de elemente izolate, ducând la o cunoaştere statică a lumii. Aceste aspecte sunt în contradicţie cu varietatea legăturilor şi interacţiunilor dintre fenomene şi cu caracterul dinamic al acestora. Abordarea interdisciplinară porneşte de la ideea că nici o disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili niște punți intre discipline, niște relații de interdependență între obiectele de studiu, niște conexiuni. Succesul în activitatea tinerilor este posibil, numai dacă aceştia pot să coreleze interdisciplinar informaţiile dobândite din lecţii.
In aria curriculară limbă şi comunicare, interdisciplinaritatea este absolut obligatorie, având în vedere învăţarea elementelor de vocabular, achiziţia de cuvinte noi explicate dintr-o limbă străină în limba română şi ulterior dintr-o limbă străină într-o altă limbă străină pentru învăţarea simultană a două limbi străine. Pentru aceasta sunt extrem de utile ghidurile de conversaţie şi dicţionarele tipărite în două limbi străine. Interdisciplinaritatea între limba română şi limbile străine se realizează în special în planul conţinuturilor. O limbă străină apelează de foarte multe ori la cunostiintele dobândite la lecţiile de limba română.
Referitor la interdisciplinaritatea între literatura română şi o literatură străină, raportările se inversează. De data aceasta, în studiul literaturii române profesorul va face apel la literatura străină, unde un anumit curent literar sau o ideologie s-a conturat mai devreme. Există o serie de corespondenţe şi de asemănări, deoarece autorii români s-au inspirat din scrierile autorilor străini, cele mai relevante exemple fiind: apariţia curentelor literare cu câte un secol mai devreme într-o ţară străină şi abia apoi a început să se prefigureze şi în România, de exemplu: Umanismul caracterizat prin încrederea în libertatea şi demnitatea fiinţei umane și admiraţia faţă de Antichitate, a apărut mai întâi în Italia în secolul al XIV-lea şi a fost reprezentat prin scrierile lui Petrarca, Boccacio, apoi în Franţa: Rabelais, Ronsard, iar în literatura română s-a conturat în secolul al XVI-lea prin Letopiseţele lui Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, prin Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir; un alt curent literar, şi anume Iluminismul care promovează raţionalismul și militează pentru eliberarea spiritului de orice prejudecată, a apărut iniţial în Franţa, în secolul al XVII-lea, iar în România şi-a făcut simţită prezenţa un secol mai târziu prin Şcoala Ardeleană şi poeţii Văcăreşti; la fel s-a întâmplat cu Clasicismul care promova principiul verosimilităii, personajele-tip: avarul, ipocritul, orgoliosul, îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, regula celor trei unităţi: timp, spaţiu şi acţiune, a apărut în Franţa în 1674: Boileau, Moliere, iar la noi în epoca paşoptistă: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi comediile lui I.L. Caragiale din 1880; romantismul a apărut în Anglia în 1790-1850, promovat de Victor Hugo, iar în România s-a conturat mai întâi un preromantism: Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, iar apoi Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon şi, nu în ultimul rând, Mihai Eminescu, din epoca marilor clasici, supranumit cel mai de seamă poet romantic din Europa; realismul(Franţa 1842: Balzac, Stendhal, Flaubert, în Anglia: Charles Dickens, în Rusia: Tolstoi, Dostoievski, iar în România 1904: Slavici, Caragiale, Creangă) etc.
Există o strânsă şi fructoasă colaborare şi între disciplinele istorie şi geografie cu literatura română, în ceea ce priveşte reprezentarea cartografică a literaturii române, a scriitorilor pe zone de provenienţă şi a împărţirii şi caracterizării autorilor şi a scrierilor lor pe secole literare. În plus, hărţile literare sunt concepute de aşa natură încât pe suprafaţa lor istoria se împleteşte cu geografia într-un mod armonios, astfel încât pe lângă reprezentarea geografică a locurilor frecventate la viaţa lui de un anumit scriitor, mai există o porţiune, un fel de legendă, unde sunt tipărite nişte date istorice privitoare la viaţa şi opera autorului respectiv, anul naşterii şi al morţii, precum şi lucrarea cu care a debutat şi celelalte scrieri sau volume în ordinea apariţiei. În predarea la clasă ar fi extrem de utilă o astfel de hartă şi o mică prezentare de istorie literară. Astfel, elevului îi va fi mult mai uşor să reţină date şi localizări geografice privitoare la literatura română şi la autorii români sau chiar străini pentru că la sfârşitul lecţiei îi va fi întipărită în minte reprezentarea cartografică a vieţii şi operei unui anumit scriitor şi ori de câte ori elevul se va lovi de scriitorul respectiv sau de opera sa, el va putea face apel la vizualizarea mentală a hărţii de la acea lecţie.
Pentru realizarea unei bune interdisciplinaritati se impun câteva exigente: profesorul sa aibă o temeinica cultura generala, profesorul sa cunoască bine metodologia obiectului sau de specialitate, dar si a celorlalte obiecte din aria curriculara, elevii sa fie conştientizaţi de existenta interdisciplinaritatii obiectelor de învățământ.
Asigurarea punţilor între diferite obiecte de studiu este foarte importantă atât pentru elevi favorizându-le achiziţia de elemente noi prin raportare la cele deja ştiute, cât şi pentru profesori, ducând la o mai bună colaborare între dascăli şi la o împletire a mai multor materii de studiu prin crearea de conexiuni, de lianturi interdisciplinare. Așadar, interdisciplinaritatea se impune ca o direcţie principală a renovării activităţii profesorilor. Această renovare presupune atât conţinutul lecţiilor, cât şi metodele şi strategiile de lucru. Abordarea interdisciplinară porneşte de la ideea că nici o disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături intre discipline. Succesul în activitatea tinerilor este posibil, numai dacă aceştia pot să coreleze interdisciplinar informaţiile obţinute din lecţiile de la clasă.
Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesară elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea permanentă.

Bibliografie
• Ionescu, Miron, Instrucţie şi educaţie, Universitatea “Vasile Goldiş”, Arad, 2005;
• Văideanu, George – Interdisciplinaritate, U.N.E.S.C.O. , 1975;
• http://www.euroacademia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=101:biblioteca-conexiuni-inter--transdisciplinare&catid=90:biblioteca-euroacademia-diverse&Itemid=136&lang=ro accesat în data de 15.12.2014
• http://orizontdidactic.net/2012/08/08/interdisciplinaritatea-in-procesul-de-predare-invatare/ accesat în data de 15.12.2014.