ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII LA COPIII SUPRADOTAŢI

ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII LA COPIII SUPRADOTAŢI
Prof. Ioana Chisiu
Lic. Ort. ”Ep. R Ciorogariu”, Oradea

Mai mult ca oricând, inteligenţa joacă un rol important în societatea noastră. Îi sunt atribuite acesteia posibilităţi care o situează în imediata vecinătate a miracolului. Se spune că oamenii inteligenţi au succes, putere şi influenţă, în timp ce oamenii mai puţin inteligenţi sunt priviţi cu rezervă, ca şi când ar suferi de un handicap. Şi totuşi, în privinţa inteligenţei, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, cum par la prima vedere.
Deoarece inteligenţa sclipitoare apare atât de rar, aproape că nu o cunoaştem şi nici nu ne pricepem să o abordăm. Cu excepţia preocupărilor orientate spre domeniul muzical, ştiinţific şi sportiv desfăşurate în câteva centre speciale, de restul supradotaţilor noştri aproape că nu ne ocupăm, deşi aproximativ 80% din totalul descoperirilor şi al inovaţiilor ştiinţifice se datorează supradotaţilor şi creativilor.
Supradotatul este acel individ care are o inteligenţă mult superioară mediei convenţionale (QI>130), observându-se diferenţe cognitive atât la nivel cantitativ, cât si la nivel calitativ, o mai mare maturitate privind procesarea de informaţii (percepţie si memorie vizuală), dezvoltarea capacităţii metacognitive încă de la o vârstă timpurie (aproximativ de la 6 ani), perspicacitate în rezolvarea problemelor, capacitate creativă, motivaţie intrinsecă pentru învăţare, precocitate şi talent. ( Benito,Y., 2002).
În ultimii ani au apărut totodată şi noi puncte de vedere care se distanţează considerabil de interpretările psihometrice ce prezentau supradotarea ca un construct cuantificabil şi uşor măsurabil. Accentul este mutat de-acum, de pe identificarea abilităţilor manifeste, pe dezvoltarea continuă şi pe promovarea acelor condiţii care determină „comportamentul de individ dotat” (Renzulli) de-a lungul întregii vieţi şi într-o largă varietate de contexte extraşcolare. Conform noilor paradigme ale potenţialului aptitudinal înalt, educaţia copiilor supradotaţi ar trebui să se concentreze pe dezvoltarea abilităţilor metacognitive şi de selectare a informaţiei relevante, pe dezvoltarea capacităţilor de mediere şi de comprehensiune în contextul interpersonal al transmisiei culturale, pe transferul deprinderilor în situaţii multiple. La baza acţiunii educaţionale este statuată convingerea că performanţa intelectuală nu este determinată numai de dezvoltarea cognitivă.
Deşi la aceşti copii există un potenţial psihic deosebit, randamentul şcolar nu este la toţi pe măsura posibilităţilor ce le au; nefiind stimulat acest potenţial, ajung să trăiască stări tensionale, conflictuale, frustrante, ce nu favorizează dezvoltarea motivaţiei pentru activitatea şcolară.
În concluzie, supradotarea este o manifestare umană deosebită, cu multiple faţete – având ca element comun excepţionalitatea – şi fiind realizată prin combinarea fericită a unor capacităţi intelectuale şi aptitudini deosebite cu anumite trăsături de personalitate, şi în condiţiile unui mediu socio-familial-cultural favorizant. (Creţu, C., 1997).
Diferenţa dintre vârsta cronologică şi cea mentală a elevului supradotat implică o dezvoltare diferită la nivel emoţional şi social faţă de restul elevilor. Referitor la nivelurile de învăţare şi la mediul lor social, primele experienţe şcolare sunt puţin frustrante.Trebuie să presupunem că această presiune a mediului social poate da naştere unor probleme emoţionale şi de adaptare. Copiii supradotaţi, în ciuda dificultăţilor pe care le experimentează, trăiesc într-o oarecare forma, o presiune socială si şcolară, manifestată mai ales prin comportamentele antisociale. Acest decalaj mare între nivelul inteligenţei şi celelalte compartimente ale activităţii psihice atrage după sine o dezvoltare, aşadar, de tip heterocronic.
Datorită dezvoltării deosebite a funcţiilor lor cognitive, capacităţii lor de a înţelege şi problemele adulţilor, maturizării rapide a gândirii, cât şi conştiinţa că sunt diferiţi de ceilalţi, duce adesea la perfecţionism, autocriticism, izolare socială. Sensibilitatea mărită faţă de lumea înconjurătoare şi preocupările profund legate de moralitate şi justiţie sunt o consecinţă a sentimentului inadaptării sociale, a creşterii conflictelor interne, a lipsei de înţelegere din partea altora asupra capacităţilor şi abilităţilor copiilor supradotaţi. (Benito, Y., 2002).
În multe cazuri, însă, semnele perfecţionismului nu sunt foarte evidente pentru cel care-l percepe, deoarece, aparent, elevul pare să lucreze într-o formă uşoară, lipsită de efort. Este important pentru adulţi să cunoască semnele perfecţionismului, astfel încât să nu confunde comportamentul distructiv-entropic cu capacitatea de motivaţie.
Între copiii supradotaţi şi cei exterm supradotaţi (cu un coeficient de inteligenţă de peste 150), nu există diferenţe semnificative în privinţa precocităţii anumitor trăsături sau etape de creştere şi dezvoltare, cu excepţia învăţării cititului; pe ansamblu, însă, de 2,5 ori mai mulţi copii supradotaţi au învăţat să citească înaintea vârstei de 4 ani, comparativ cu ceilalţi copii. Copiii supradotaţi au însă dificultăţi în învăţarea scrisului, consecinţă a rapidităţii derulării proceselor mintale care sunt în relativă contradicţie cu ritmul mai lent de dezvoltare a coordonării neuro-musculare. Supradotaţii au, de asemenea, probleme cu activităţile de tip manual, cerute de şcoală, pentru că dezvoltarea lor intelectuală este mult în avans comparativ cu psihomotricitatea, „bruiată” şi de nerăbdarea şi rapiditatea lor în tot ceea ce fac, iar orice activitate motorie şi, mai ales scrisul, presupune răbdare şi meticulozitate.
Decalajul lor între vârsta mintală şi cea a covârstnicilor creşte, avansul lor ajungând la 1-2 ani, până la 5-6 ani, pe parcursul întregii şcolarităţi. Cu cât un individ este mai extrem supradotat şi / sau talentat , cu atât mai mult va trebui să-i acceptăm un grad mai mare de nonconformism, şi deci, implicit, dificultăţi mai mari de a fi înţeles şi acceptat de societate. (Jigău, M.,1994).
Din punct de vedere psiho-afectiv, întâlnim uneori la copiii supradotaţi stări de anxietate, insecuritate, sentimente de izolare, complexe pentru neîndemânarea lor manuală şi fizică, suferinţe pentru faptul că au preocupări diferite faţă de ale celorlalţi (cum ar fi nevoia de a citi mereu, de a lucra singuri, de a se autoconduce, de a se interesa de lucruri “marginale” ), probleme de adaptare şcolară şi socială.
Încercând să rezum ceea ce am afirmat până acum, devin acum evidente cele 3 mari modalităţi psihocomportamentale specifice copiilor şi tinerilor supradotaţi, efecte directe ale heterocroniei dezvoltării, descrise de Wallace (citat în Creţu, C., 1997):
- sentimentul de a fi diferit de colegii de vârstă , prin ideile dintr-un domeniu oarecare, prin interesele dezvoltate mai profund, mai variat, mai expresiv;
- povara înaltei senzitivităţi (“copiii supradotaţi au probleme de supravieţuire în plus, tocmai pentru că sunt excepţionali”) – devansarea nivelurilor mentale de vârstă, intelectualitatea prematură nu sunt însoţite de aceeaşi precocitate emoţională şi fiziologică;
- aptitudine excepţională pentru învăţare: ritmul rapid de învăţare şcoalră şi socială face din copilul supradotat intelectual un candidat sigur la experienţa pluriformă a plictiselii, care conduce la o involuţie faţă de posibilităţile personale, dacă nu sunt oferiţi stimuli cognitivi şi afectivi compensatori.
Totusi, copiii supradotaţi nu constituie un grup populaţional omogen. Nu putem vorbi de un profil psihologic unic în cazul copiilor supradotaţi, acest lucru fiind chiar riscant. Doar printr-o cunoaştere adecvată şi printr-o examinare a celor mai relevante caracteristici diferenţiale, se poate oferi copilului consiliere individualizată.

Benito, Y., (1993), Copiii supradotaţi. Educaţie, dezvoltare emoţională şi adaptare socială, Editura Polirom, Iaşi.
Creţu, C., (1997), Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iaşi.
Jigău, M., (1994), Copiii supradotaţi, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti