ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII PSIHICE A ŞCOLARULUI MIC ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN ÎNŢELEGEREA, JUDECAREA ŞI FORMULAREA PROBLEMELOR

Condiţia esenţială a organizării muncii în lecţie, în aşa
fel încât aceasta să fie adecvată posibilităţilor de a
învăţa, capacităţii tuturor copiilor şi fiecăruia în parte,
este cunoaşterea lor profundă. Nu se poate realiza o muncă
intensiv-educativă diferenţiată – aşa cum se cere astăzi
încă din primul an de şcoală – fără a cunoaşte temeinic
elevii sub aspectul dezvoltării psihice şi fizice. Această
cunoaştere a copilului se realizează în timp.
M-am oprit asupra proceselor psihice din considerentul că aceste
elemente stau cel mai mult la baza învăţării cu succes a
matematicii. Nu înseamnă în acest sens că am neglijat
dezvoltarea fizică a copilului sau efectele pe care mediul social
le are asupra dezvoltării sale.
Este cunoscut faptul că în perioada micii şcolarităţii
procesele memoriei se dezvoltă într-un ritm intens, intensitate ce
depăşeşte chiar dezvoltarea gândirii logice la această
vârstă. Perioada la care mă refer se caracterizează prin
trecerea treptată a copilului de la memorarea neintenţionată
spre memorarea intenţionată şi de la memorarea mecanică la
memorarea logică.
Atenţia, cu cele două forme ale ei – voluntară şi
involuntară, are în această perioadă un volum destul de scăzut.
Uneori, el depăşeşte chiar limita necesară rezolvării unei
probleme cu mai multe mărimi, de aceea, una din sarcinile
învăţătorului este găsirea modalităţilor prin care să
împlinească acest neajuns. Atenţia distributivă este dificilă
în această perioadă, elevul mic neputând să cuprindă şi să
rezolve în acelaşi timp mai multe activităţi. Îi vine destul de
greu să urmărească în acelaşi timp, vizual, un material şi să
mai şi asculte explicaţiile verbale pe care învăţătorul le
face.
Starea de atenţie, indiferent că este involuntară sau voluntară,
cere un consum mare de energie, de aceea şi oboseala se instalează
destul de repede.
Procesul psihic care asigură însă succesul învăţării
matematicii, mai mult decât cele amintite mai sus, este gândirea
cu formele şi operaţiile ei. Noţiunile micului şcolar sunt cu
precădere concret-intuitive. Perioada micii şcolarităţii se
caracterizează tocmai prin formarea noţiunilor în diverse
domenii, implicit deci şi ale celor matematice. Apar de asemenea
elemente ale gândirii critice chiar dacă ele sunt puse în
evidenţă în cazul unor situaţii concrete. Nu se poate vorbi în
această perioadă despre existenţa unei creativităţi absolute a
gândirii şcolarului, deoarece se află abia la începutul
însuşirii elementelor de bază ale ştiinţelor. Totuşi este
perioada în care se poate acţiona foarte bine în direcţia
formării unor premise pentru dezvoltarea ulterioară a
creativităţii.
Gândirea corectă, logică este condiţia de bază în însuşirea
cunoştinţelor, iar o gândire matematică se realizează doar în
procesul învăţării.
Operaţiile prin care se realizează gândirea sunt: analiza şi
sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea.
Analiza şi sinteza sunt operaţii opuse, dar strâns legate între
ele. Analiza este procesul prin care obiectul sau fenomenul este
descompus pe plan mintal în părţile componente, sau prin care,
tot pe plan mintal, sunt desprinse însuşiri ale întregului
respectiv. Este calea prin care se poate stabili poziţia
întregului faţă de părţile sale sau a părţilor faţă de
întreg. Forma de bază a analizei întâlnită în perioada micii
şcolarităţii este una elementară, aceea de desfacere reală a
obiectelor în părţile componente. Însă pe plan superior aceasta
devine o analiză mintală, cum este şi cazul utilizării metodei
analitice în rezolvarea problemelor.
Opusă analizei este sinteza, procesul prin care se realizează, pe
plan mintal, unirea într-un tot unitar a părţilor obiectului sau
fenomenului studiat. Ca şi analiza, şi sinteza poate fi concretă,
pe plan real. Atunci ea devine o activitate de compunere a unui
obiect prin unirea elementelor sale constitutive. Dar şi în
această formă concretă de sinteză este prezentă sinteza
mintală prin faptul că dirijează acţiunea omului de a forma
întregul din elementele sale.
Cele două operaţii, însă, constituie două laturi ale unui
proces unic de gândire, ele existând în acelaşi timp şi
determinându-se una pe alta. De aici rezultă şi preocuparea pe
care am acordat-o dezvoltării acestor două procese pentru că
numai aşa mi-am putut asigura un fundament al folosirii cu succes a
metodelor analitică şi sintetică în rezolvarea problemelor.
Nu lipsită de importanţă în cadrul formării unor algoritmi de
lucru sau a descoperirii unor scheme logice este comparaţia, prin
care se stabilesc asemănări şi deosebiri dintre obiecte şi
fenomene, în cazul nostru dintre metode şi căi de rezolvare a
unor exerciţii şi probleme. Pentru a descoperi trăsăturile
esenţiale ale situaţiilor matematice întâlnite, elevii trebuie
să le compare, să stabilească ce au în comun şi ce au diferit.
De fapt, nici analiza sau sinteza nu pot avea loc fără
comparaţii, de aceea poate fi considerată ca o condiţie a
manifestării celor două procese. Ca şi analiza şi sinteza, şi
comparaţia se poate desfăşura pe plan concret sau pe plan
mintal.
O altă pereche de procese ale gândirii strâns legate între ele
este cea formată din generalizare şi abstractizare.
Generalizarea este procesul care urmăreşte descoperirea a ceea ce
este general, ce este comun şi general la o anumită clasă de
obiecte sau fenomene. Ea se bazează foarte mult pe analiză,
sinteză, comparaţie, deoarece numai analizând, sintetizând,
comparând pot fi descoperite însuşirile esenţiale, comune ale
elementelor luate în discuţie. În cadrul matematicii,
generalizarea este procesul care facilitează foarte mult
posibilitatea elevilor de a încadra un exerciţiu, o problemă
într-un anumit tip şi de a aplica cât mai uşor metoda de
rezolvare cea mai plauzibilă.
Prin abstractizare, elevii au posibilitatea de a desprinde ceea ce
este esenţial de ceea ce este neesenţial şi de a face gândirea
să se desfăşoare tot mai mult în noţiuni, distanţându-se de
lucrurile concret-intuitive. Este un proces deosebit de important
în cadrul matematicii pentru că cel mai adesea elevii operează cu
simboluri (sumă, diferenţă, produs, cât, număr etc).
Reversul generalizării şi abstractivităţii este concretizarea.
Suntem nevoiţi să recurgem adesea şi la concretizare, mai ales
atunci când noţiunile prezentate sunt prea generale, prea
abstracte pentru copii, mai greu de înţeles, sau când cele două
procese au avut loc forţat, fără o pregătire suficientă sau
compensatoare.
Dacă ne-am preocupat suficient de dezvoltarea operaţiilor
gândirii mai sus amintite, vom avea fără îndoială revelaţia
muncii, manifestată în capacitatea copilului de înţelegere,
rezolvare şi creare a problemelor.