Aspecte psihopedagogice ale formării reprezentărilor matematice copilului de vârstă preşcolară

Aspecte psihopedagogice ale formării reprezentărilor matematice copilului de vârstă preşcolară
Prof.înv.preșcolar Catana Dumitra
Șc.Gimnazială Nr.1/ G.P.P.Nr.1 Caracal

Perioada preşcolară este perioada psihogenetică în care copilul se dezvoltă într-un ritm accelerat atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic.
Sistemul nervos central al preşcolarului atinge aproape dimensiunile adultului, circumvoluţiunile scoarţei cerebrale sunt aproape definitive, iar substanţa albă se distinge acum clar de cea cenuşie.
În aceste condiţii, mişcările preşcolarului sunt coordonate şi există autocontrol asupra lor.
Totuşi, celula nervoasă se epuizează uşor, fapt ce duce la acţiuni efectuate sub impulsul emoţiilor sau impresiilor puternice.
Inteligenţa, la această vârstă, reprezintă procesul de organizare şi adaptare. Copilul, când întâlneşte un obiect pe care nu l-a mai văzut, va încerca să-l introducă într-o schemă dobândită anterior, în caz contrar, se va produce un dezechilibru care va dura până la elaborarea unei scheme noi. Grupul de scheme formează un stadiu.
În perioada 3-6 ani, gândirea copilului se află în stadiul preoperaţional în prima lui parte: „Stadiul marchează începutul limbajului organizat şi al funcţiei simbolice; ca urmare se dezvoltă gândirea şi reprezentarea. Copilul se bazează pe percepţie, nu foloseşte gândirea logică şi deci nu poate raţiona prin implicaţie. Înţelege greu faptul că un obiect are mai multe proprietăţi şi se mulţumeşte de obicei cu formulări multiple şi contradictorii. Este capabil de reversibilitatea operaţională în gândire şi acţiune.”(J.Piaget-Naşterea inteligenţei la copii).
O caracteristică a gândirii preoperaţionale este:”Egocentrismul” manifestat atât în reprezentarea spaţiului la copil, cât şi în limbaj. Copilul care exprimă altuia ceva dă impresia că ar vorbi cu sine însuşi, fără să se situeze din punctul de vedere al acestuia din urmă. El presupune din capul locului că acultătorul va sesiza totul. Dacă însă ascultătorul pare nedumerit, el mai repetă ceea ce a spus anterior cu voce tare ca şi când s–ar adresa cuiva care nu aude bine. În acest stadiu , copiii dau drept explicaţie pentru o acţiune identică două atribute contrastante ale obiectului. Ex: o pietricică se scufundă pentru că e mică, iar o pietricică se scufundă pentru că este mare. Ei nu par încurcaţi de contradicţiile evidente.
Gândirea preoperaţională are tendinţa de a se centra pe o simplă trăsătură proeminentă a unui obiect sau a unui grup de obiecte, excluzând considerarea simultană a altor trăsături.Deci nu este capabil de descentrare.
Copilul işi îndreaptă atenţia mai mult pe stările iniţiale şi finale ale unui obiect şi mai puţin spre procesul de transformare ale acetor stări, iar sfârşitul stadiului preoperaţional, egocentrismul din comunicare, pare mai puţin marcat. Piaget spune că gândirea operaţională îi oferă copilului o hartă a realităţii, însă o hartă „imagistică”, cu multe spaţii albe şi fără suficiente coordonate pentru a permite trecerea de la un punct la altul.
Totuşi, după el, tocmai această stare de pronunţat dezechilibru duce în cele din urmă la depăşirea stadiului preoperaţional şi la elaborarea sistemelor reversibile ale operaţiilor concret-logice.
Deşi, trecerea de la gîndirea preoperaţională la operaţiile concrete este relativ rapidă, este greşit să se considere că ea se produce de la o zi la alta.
În orice stadiu, dezvoltarea cognitivă depinde de o familiarizare îndelungată cu lumea obiectelor. Grădiniţa trebuie să permită copiilor activităţi proprii desfăşurate cu ajutorul unor materiale care să dea acestor activităţi un caracter util din punct de vedere cognitiv.
În domeniul structurilor logico-matematice, copiii înţeleg numai ceea ce descoperă singuri, ori de câte ori sunt învăţaţi prea repede sunt de fapt împiedicaţi să reinventeze lucrul respectiv.
O serie de autori: U.Schiopu, Brunner, Guilford, Osborn, Vigotski consideră creativitatea strict dependentă de învăţare şi educaţie.
„Copilul se dezvoltă prin educaţie şi este educat în condiţiile dezvoltării”-arată Rubinstein.
Apreciind rolul deosebit al educaţei, Paul Popescu Neveanu arată că dezvoltarea psihică este dependentă de trei factori : ereditate, mediu, educaţie.
Oricât s-ar influenţa aceşti factori, chiar dacă s-ar întrepătrunde, ei nu pot fi substituiţi unul prin altul.
Fără a fi considerate activităţi de tip şcolar şi în grădiniţă sunt organizate activităţi de învăţare perceptivă. Nu trebuie pus însă accentul numai pe demonstraţia intuitivă ci şi pe prelucrarea mentală a imaginilor. Deci acţiunile mentale rezultă din interiorizarea acţiunilor externe.
I.Brunner acordă o mare importanţă faptului educaţional al descoperirii. Numai suscitând curiozitatea, încurajând căutările copilului, susţinându-l în noi procedee de gândire şi imaginaţie, se poate depăşi pragul gândirii reproductive.
Toate trăsăturile caracteristice preşcolarului se manifestă, se întăresc şi se dezvoltă în activitatea specifică şi preponderentă acestei faze, activitatea de joc.
„Vârsta preşcolară este considerată vârsta jocului. Ea îndeplineşte în viaţa copilului importanţa funcţiei formative. Prin joc se îmbogăţeşte viaţa afectivă şi cognitivă a copilului, se dezvoltă curiozitatea şi se conturează interesele, se extinde sfera relaţiilor interpersonale şi se deschide în planul imaginaţiei, prin imitarea rolurilor socio-profesionale, accesul la viaţă şi activitatea adultului”.(A.Chircev-Probleme ale educării copilului de vârstă preşcolară )
Filozoful evoluţionist Spencer arată că jocul nu are alt rost decât acela de a canaliza energiile ce prisosesc copilului.
Psihologul german K.Groos arată că jocul este un instinct care pregăteşte copilul pentru activitatea serioasă de mai târziu, iar psihologul austriac K.Buhler consideră că jocul este un mijloc simplu prin care copilul îşi provoacă plăcerea acţiunii.
Unii psihologi consideră că jocul este o activitate unică, în care individul se angajează numai pentru plăcerea pe care o pro-voacă această activitate, fără să aibă în vedere vreun rezultat final.
Psihologul american Elisabeth Hurloch arată ca trăsătura dominantă a jocului este voluntariatul şi lipsa oricărei constrângeri externe. Pentru copil a se juca înseamnă să facă ceea ce vrea el, pe câtă vreme a lucra înseamnă a face ceea ce trebuie, ceea ce îi impun adulţii. Deci jocul este o activitate tipic umană, voluntară fără scop imediat prin care copilul pătrunde şi ajunge să înţeleagă la un nivel elementar fenomenele naturii şi ale societăţii.
Jucându-se cu diferite obiecte, copilul descoperă legea căderii corpurilor, legea plutirii pe apă, etc.
Evident, el face doar descoperiri practice, empirice, fără a putea formula în termeni corespunzători şi legea ştiinţifică, dar este asigurată pregătirea însuşirii ei care se face în şcoală.
Prin joc se educă gândirea, limbajul şi o serie de capacităţi, în timp ce copilul acţioneză asupra realităţii înconjurătoare. Se îmbină în cadrul jocului, în mod special, planul imaginar cu cel real.Trebuie subliniat faptul că preşcolarul îşi dă mereu seama de existenţa celor două planuri şi că în mintea lui nu se mai produce nici o confuzie. Ex: Manevrând un băţ, preşcolarul ştie că băţul lui nu este o puşcă adevărată, cu toate acestea se joacă cu plăcere „de-a vânătorul”. Nu orice obiect poate îndeplini funcţia de puşcă, pentru această funcţie se aleg obiecte care au măcar un element asemănător cu cel real.
Aceste alegeri după criterii de similitudine dovedesc existenţa la copil a unor posibilităţi de abstractizare, de comutare mintală, deci calităţi ale gândirii.
Prin joc se stimulează în cel mai înalt grad dezvoltarea tuturor proceselor psihice. În cadrul jocului copilul este în stare să obţină performanţe pe care nu le-ar obţine în alte activităţi.
„De modul cum sunt valorificate posibilităţile native ale copilului şi câştigurile obţinute până la această vârstă, depinde foarte mult evoluţia lui ulterioară atât pe plan psihic, cât şi pe plan social” (J.Piaget-Psihologia inteligenţei)
Datorită educaţiei primite, copiii încep să se diferenţieze mult între ei şi prezintă particularităţi diverse atât în sfera intelectuală, afectivă şi voliţională, cât şi în sfera trăsăturilor de personalitate.
Atitudinea pozitivă sau negativă faţă de multe activităţi, îndeosebi cele comune sunt criterii de performanţă ale actului educaţional.
„Ca urmare a educaţiei greşite putem depista la preşcolari o seamă de deficienţe, ca de pildă: negativismul, instabilitatea afectivă, iritabilitatea, etc. Toate aceste deficienţe reflectă lipsuri grave ale educaţiei, lipsuri care nu pot fi remediate decât cu eforturi suţinute prin înţelegerea situaţiei copilului şi prin readucerea lui metodic la starea lui de activitate obişnuită”
(U.Şchiopu,P.Constantinescu-Cunoaşterea copilului de 5-6 ani în perspectiva pregătirii pentru şcoală)
Activităţile cu conţinut matematic constituie exerciţii cu mare valoare formativă pentru dezvoltarea gîndirii copiilor.Trebuie să fim însă foarte atenţi la modul de organizare al acestor activităţi.
„Practica de a-i învăţa pe copii în grădiniţă ceea ce trebuie să înveţe în şcoală şi de a-i antrena în activităţi de tip şcolar prezintă multe riscuri; poate avea rezultate contrarii celor dorite...forţarea dezvoltării normale generează ulterior eşecuri şcolare şi exercită o influenţă negativă asupra maturizării copilului”(I.T.Radu-De la grădiniţă la şcoală)
Prin activităţi cu conţinut adecvat particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor, lărgim sfera percepţiilor şi a reprezentărilor dezvoltării limbajului şi activizăm operaţiile gândirii concret-intuitive. Activităţile bine organizate şi desfăşurate cu copiii se soldează şi cu apariţia unor forme ale trăirilor emoţionale mai complexe, cunoaşterea de noi tendinţe, dorinţe, năzuinţe, atracţii şi interese.
Prin influenţele exercitate de educatoare şi părinţi asupra copiilor se ajunge ca la vârsta preşcolară mare, aceştia să intre într-o etapă de dezvoltare psihică. Astfel, percepţia se detaşează treptat de situaţiile concrete ce se analizează prin intermediul acţiunilor obiectuale.
Acţiunile, jocurile manipulative l-au făcut capabil pe copil să analizeze obiectele, operând cu criterii variate: formă, mărime, culoare, volum, număr, etc. Acum devine posibilă apariţia scopului mnemic care constituie nota definitorie a memorării şi a reproducerii voluntare.
Comunicarea verbala se remarcă printr-o pronunţie mai corectă, lexicul fiind mai bogat, iar propoziţiile formulate se încadrează tot mai bine în regulile gramaticale.
Din punct de vedere psihologic, limbajul devine un instrument de exprimare şi comunicare a impresiilor trăite, a reprezentărilor şi emoţiilor, a dorinţelor şi intereselor sale.
Curiozitatea perceptuală şi epistemică, setea faţă de noi stimulări, dorinţa de a cunoaşte realitatea din jur pe plan logic, pe planul gândirii, toate acestea reprezintă o trăsătură caracteristică a comportamentului copilului.

BIBLIOGRAFIE

1. Cerghit Ion Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă-Ed.D.P. Bucureşti-1983
2. Piaget Jean Psihologia inteligenţei-Ed.Stiinţifică-Bucureşti-1965
3. Montessori Maria Metoda pedagogiei ştiinţifice aplicată la educaţia copiilor mici-Ed.Librăriei Şcolilor-Bucureşti-1915