BULLYINGUL - DURERE FIZICĂ ȘI EMOȚIONALĂ

Trăim într-o societate aflată într-o continuă schimbare,
în care oportunitățile sunt inechitabil distribuite, oamenii au
devenit tot mai egoiști, parcă într-o luptă permanentă cu
semenii lor pentru bogăție, putere sau chiar supraviețuire. Ne
confruntăm cu tot mai multe probleme sociale precum abandonul
școlar, analfabetismul, delincvența și violența, sărăcia,
corupția, inegalitățile și discriminarea socială.. Conflictele
datorate sărăciei, dar și lipsei de educație și de informație
generează contexte de viață privată în care violența este un
comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învățat de copii
și reprodus ca modalitate, frecventă și "firească" de
comportament interpersonal.
Din punct de vedere bio-psihologic comportamentul agresiv a
evoluat ca parte a strategiei reproductive a bărbaţilor, deci nu
ar trebui să ne surprindă că cel mai înalt grad de agresivitate
le este propriu bărbaţilor tineri, adolescenţilor, care se află
în perioada maximei activităţi sexuale. Dacă aruncăm o privire
asupra jocurilor şi jucăriilor preferate de băieţi încă din
primii ani de şcoală, vom descoperi că o bună parte dintre ele
au conexiune cu simularea vânătorii, a războiului şi a luptei.
Până la apariţia calculatoarelor, copiii erau foarte inventivi
în meşterirea diferitelor arme şi organizarea jocurilor
belicoase. Acum, în era calculatoarelor, jocurile video violente
şi războaiele virtuale au devenit preferatele băieţilor. Cu
toate că manifestarea agresivităţii îşi atinge apogeul în
adolescenţă şi în perioada tinereţii, oamenii încep să-şi
demonstreze primele trăsături agresive de la o vârstă mult mai
timpurie. Din primii ani pot fi identificate manifestări vădite de
comportament agresiv, înainte ca respectivii copii să fi preluat
vreun model social de la părinţii lor. Preşcolarii şi minorii se
implică mai des decât oricine în tot felul de jocuri ce presupun
lovituri, ciocniri, atitudini combative şi manifestă în
ansamblu, o hiperactivitate . Agresiunile copiilor mici nu sunt
însă într-atât de dăunătoare încât să trezească
îngrijorarea adulţilor, de aceea aceşti minori nu par a fi
agresivi în înţelesul deplin al cuvântului. La această
vârstă, primele semne ale comportamentului agresiv sunt de regulă
trecute cu vederea. Odată cu maturizarea fizică şi sexuală, în
perioada de adolescenţă, agresivitatea şi combativi-tatea lor are
un impact real, se pot implica în acte de delincvenţă, aplică
procedee de teroare psihologică asupra altor semeni, agresează
fizic, pot cauza traume grave şi sunt apţi să comită acte
antisociale.
Un comportament tipic pentru copii şi adolescenţi este
aşa-numitul ”bullying”, un termen care în lb. engleză
desemnează intimidarea, terorizarea, brutalizarea. Acest
comportament reprezintă un tip specific de agresiune, cu intenţia
răuvoitoare de a deranja, de a stânjeni o persoană, intimidările
şi brutalizările continuă de-a lungul timpului şi de regulă,
există o diferenţă de putere între agresor şi victimă.
Agresorul poate intimida verbal (prin etichetări, ameninţări,
ironizări), fizic (prin lovituri, piedici, ghionturi), emoţional
(prin răspândirea bârfelor, evitare, izolarea victimei în afara
grupului). Faptul că acest comportament juvenil este transcultural,
adică e propriu copiilor din toate culturile lumii, vorbeşte
despre rădăcinile sale profunde în psihologia umană. E adevărat
că intensitatea brutalizării şi gradul de traumatizare variază
de la o societate alta, graţie diferitelor tradiţii şi norme
sociale, însă fenomenul este universal, îl găsim oriunde.
Majoritatea copiilor au fost la un moment dat victime ale
bullying-ului, practicată de elevi de toate vârstele. În
şcoală se pot întâmpla diverse comportamente ale copiilor, doar
că nu toate dintre ele pot fi calificate ca acte de violenţă.
Bullying-ul se transfomă în violenţă, dacă nu e stopat la timp.
În cazul în care acţiunile agresive se repetă de mai mult timp,
atunci le putem cataloga drept caz de violenţă. Cei care sunt în
rolul de agresori, pe viitor, vor ajunge nişte personalităţi
formate nearmonios, cu multe conflicte interne şi s-ar putea să
ducă la conduite antisociale. Pentru ei trebuie un suport social ca
să-i reformeze personalitatea. Cei care sunt supuşi bullying-ului
rămân cu traume psihologice. De aceea, unii adolescenţi se
sinucid pentru că nu mai suportă umilinţele din partea colegilor.
Frecvent, agresarea partenerului este precedată de consumul de
alcool, droguri, sau este asociată cu depresia.
Fiecare instituţie de învăţământ are stabilită o
comisie, un coordonator, dar în ciuda faptului că profesorii au
avut mai multe instruiri în domeniul prevenirii violenţei şi
abuzurilor faţă de copii, nu s-au găsit soluţii sau nu au fost
puse în practică eficient .Realitatea este că nu există o
coordonare a acţiunilor dintre părinţi, psihologi şi pedagogi.
Profesorii ar trebui să observe comportamentul copiilor atât la
ore, cât şi în pauze şi să intervină, să stopeze aceste
comportamente de tachinare şi intimidare. În funcţie de ce
observă, ei trebuie să dezvolte activităţi la clasă cu grupul
de elevi învăţându-i cum să se exprime când sunt furioşi,
trişti, supăraţi pe cineva într-un alt mod decât să umilească
demnitatea unui coleg. Aceasta este principala misiune a şcolii -
de a dezvolta competenţe de comunicare, relaţionare. Bineînţeles
că, acest lucru se face împreună cu părinţii, pentru că elevul
trebuie să se obişnuiască cu acest comportament nonviolent şi
în familie.
Odată ce un comportament este răspândit în toate
culturile şi se manifestă atât de timpuriu, este firesc să
presupunem că are origini în însăşi istoria noastră
evolutivă, îl moştenim de la predecesorii noştri hominizi. Se
spune că, înclinaţia de a-i hărţui pe alţii este parte a
naturii noastre. Acest lucru îl susținea și filosoful Th. Hobbes
în sec. al XVII-lea prin celebra sa idee ”omul e lup față de
om”, în care scotea în evidență egoismul, lupta pentru
propriile interese. La primatele contemporane există agresiuni de
tip ”bullying”, cu scop de afirmare ierarhică şi de menţinere
a ordinii sociale în grup, iar şcoala este principalul poligon de
manifestare a acestei agresivităţi adolescentine. În general, o
bună parte dintre adolescenţi au impresia că trăiesc într-un
mediu violent, unde poziţiile statutare şi de autoafirmare se
dobândesc prin forţa fizică şi prin dominare agresivă.
Un asemenea tablou statistic este tipic pentru majoritatea
şcolilor din lume. Este alarmant că în majoritatea societăţilor
contemporane nu s-a reuşit elaborarea unor metode eficiente de
control a agresivităţii adolescenţilor. Indivizii cu
predispoziţie spre violenţă nu sunt supuşi vreunei educaţii
specializate şi drept urmare, ei îşi exteriorizează impulsurile
în public (pe stradă, la şcoală) şi reuşesc să-i
„contamineze psihologic” pe mulţi dintre semenii lor, iar
graţie agresivităţii, aceşti indivizi devin lideri de grup şi
model de urmat. În unele ţări tabloul criminogen a
„întinerit” şi lucrurile au devenit atât de grave, încât se
vorbeşte despre o „epidemie a cruzimii” printre adolescenţi.
Nu ştim cum va fi societatea de mâine, însă generaţiile de azi
nu inspiră încredere într-o lume mai bună şi mai paşnică..
Specialiştii susţin că nu doar şcoala trebuie să întreprindă
măsuri de stopare a fenomenului, ci şi societatea, care dă
exemple violente copiilor pe care aceştia le preiau. În acest sens
filosoful și pedagogul francez J.J.Rousseau avea dreptate când
spunea: ” omul este bun de la natură, dar societatea este cea
care îl corupe”, deci societatea este cea care trebuie să se
reformeze mai întai, pentru a oferi modele de comportamente
adecvate viitoarei generații ”rebele”.
Bibliografie:
1. Eric Debarbieux, Violenţa în şcoală – o provocare
mondială?, Editura Institutul European, 2010
2. Elena Matetovici, Şcoala nonviolenţei. Îndrumar de
activităţi şcolare şi extraşcolare în domeniul dezvoltării
abilităţilor de viaţă ale elevilor, Editura Zeit, Brăila,
2010